Spre centrul pamantului

Noapte. Stele multe semanate pe cer de parca ar fi grane pe un ogor fertil. Liniste tulburata doar de zgomot de valuri sparte.

Alarma ceasului profaneaza intunericul si pacea ce domneste peste intreg universul.

Mirata, deschid pe rand un ochi, apoi pe celalalt. E 4 a.m. la capatul lumii. Si, desi biroul e la zeci de mii de kilometri distanta, trebuie sa ma trezesc. O fac nu fara o urma de regret... visam ceva frumos, nu imi amintesc exact ce si e asa noapte inca...

Imi cobor pe rand picioarele spre sol: unul, apoi celalalt. Inainte sa il pun pe ultimul, zaresc ceva miscator si zglobiu sarind dintr-un papuc.

In Bucuresti as fi sarit ca arsa si as fi tipat atat itr-atat, incat pana si cea mai tare de ureche vecina m-ar fi auzit. Aici doar imi frec mirata ochii si ridic din umeri oftand usurata.

-          Ce sa iti fac micuto, daca tocmai acolo ti-ai gasit sa dormi, in papucul meu? Bine ca nu te-am ranit!

Simpatica reptila – margouillat e demult sub umbra patului, protejata in intuneric.

In fix 10 minute suntem gata echipati, inarmati cu sfaturi si harti ale zonei ce urmeaza sa o exploram. Indes in rucsac doua batoane de ciocolata sterpelite din frigider si doi litri de apa rece. Mai fac o ultima verificare si iesim. Avem un drum destul de lung de facut.

Inainte sa ne urcam in masina, ne mai oprim sa privim stelele.

-          Ti-am spus, ca nu ma pot satura sa le admir! Uite acolo constelatia...

Abia aud numele constelatiei, mor de somn, dar sunt nerabdatoare sa ne punem odata in miscare. Acum l-a gasit privitul in stele?!

-          Orionul, il vezi? Uite si .... Ok, bine hai ca mergem.(nu fara o parere de rau). Tine tu hartile sa-mi fi copilot! Ma bazez pe tine, da?

Eu nu prea m-as baza. De obicei cand mergem pe astfel de trasee, spre munte mi se face rau sau adorm. Aprob totusi din cap, de parca cuvintele mi-au ramas blocate undeva, pe perna.

-          Nu se poate, benzinarie temporar indisponibila! Ce se intampla aici? In viata mea nu am mai intalnit asa ceva...

M-am trezit intr-un intuneric, cenzurat de lumina unui timid si rosu rasarit... Se vede pe un deal, in departare, orasul pe care tocmai l-am parasit.

Uraaaa! A doua benzinarie din Saint-Pierre are benzina. Nu insa si supermarketul deschis. Speram la un mic-dejun... Eh, Asta e!

Ne oprim iar. Offf, ce mai e? Tot bordul e acoperit de doua harti mari, deschise... Deci o luam pe N3 apoi pe N...(nu mai stiu care)... Gata! Stim! Am descoperit drumul!

Dupa aproximativ 2 ore de N nu mai stiu cat, serpuitor si ireal luminat, dam de un drum forestier cu indicatoare din lemn pe care scrie citet :”Catre Vulcan”. Si singura emotie care ne strabate este aceea ,de a descoperi ceva nou, ceva nemaiintalnit pana atunci.

Este ora 7 a.m. si mergem de ceva timp. Micul nostru dejun pare deja vis frumos, aproape uitat.

Trecem pe langa un peisaj selenar (asa il numim noi pentru ca seamana cu ceea ce am vazut noi la TV ca fiind imagini de pe suprafata Lunii). Pas de sable. Este o intindere de cenusa proaspata care aproape iti ia mintile. Ne credem personaje de filme SF si ne ciupim, sa fim siguri ca nu e vis. Apoi facem fotografii. Peisajului singur si peisajului cu noi. Ne ajuta si alti temerari porniti in aceeasi aventura. Aproape ca la fiecare refugiu, ne vine sa ne oprim. Succesiunea e simpla: oprim vehicolul, ne dam jos, admiram fara cuvinte, facem fotografii si cand ne revin cuvinte prea sarace ca sa descrie ce simtim, spunem cateva lucruri, ce par prostesti in comparatie cu ce e in jurul nostru.

Am gasit o cabana mica, unde, speram noi, ca vom putea lua o calorie-doua inainte de a ne arunca in necunoscut. Cu amabilitate ni se raspunde ca micul-dejun inca se mai serveste, dar privirea doamnei de la intrare, un pic mirata, imi trezeste suspiciuni. Micul–dejun a fost demult, judecand dupa pustiul din incapere... de lume si de hrana. Mai fac cateva fotografii pe fereastra si caut sa imi pun cate ceva in farfurie. Paine, unt si dulceata plus un pahar de lapte cu cacao. Mai infulecam pentru siguranta, inca o tartina cu unt, platim, multumim si plecam in graba. Nu imi amintesc sa fi baut vreodata un pahar de lapte mai repede!

La inceput de traseu parca e reuniune ca la 1 Mai la noi la Vama. (Nu am fost niciodata de 1 Mai la Vama, date fiind originile constantene, dar am vazut la tv). Lumea se echipeaza cu rucsaci, se da cu crema solara si isi schimba incaltarile. Slapii sunt lasati la odihna in portbagaje si inlocuiti cu bocanci solizi. Treaba pare serioasa! Unii imi zambesc incurajator, banuind ca nici nu imi imaginez ce ma asteapta.

Eu imi suflu nasul, caci se pare ca, in mod inexplicabil am racit (la plus 33 de grade Celsius!).

Mai facem cateva fotografii de sus si pornim in pas vivace spre vulcan.

La inceput pare usor, scari confectionate de om din patra si lemn, cu balustrade improvizate din corzi. Coboram. Asta e bine. Dar e un pic dificil, caci treptele sunt inalte si cotesc brusc, cand te astepti mai putin, in plus nu esti doar tu acolo ci o gramada de oameni.

Ajungem pe luna... Treptele s-au terminat baieti, de aici sunteti pe cont propriu! Urmati semnele albe de pe pietre si totul va fi ok.

Sarind de pe o piatra pe alta am un sentiment ciudat, parca as sari pe pietrele unui rau. Din cand in cand, mai vad cate o talpa de bocanc cazuta la datorie. Tot drumul pare un salt de broasca. (Unde sunt orele de educatie fizica cu pasul piticului, mersul uriasului, saritura broastei... abia acum le inteleg utilitatea). Si topaim asa vreme de 30-40 de minute cred, sau poate am obosit eu. Ajungem la primul reper: un con mic de vulcan adormit. Daca as avea energie(prea putin unt la micul-dejun!) as sari si eu inauntru. Il privesc de pe margine. E ca o groapa ceva mai adanca facuta in nisip.

Nu mai e demult vegetatie... E un desert imens si negru... timid, cateva firisoare de iarba isi scot capul pe dupa pietre. Nu as fi crezut ca in desert pot fi atatea culori!

Continuam. Gluma incepe sa se ingroase. Urcam. Si nu usor. Lava tanara sfaramata face terenul accidentat si greu accesibil. Doar marcajele ne mai ajuta si ne ghideaza pasii, evitand astfel alunecarea si uneori caderea. Picioarele parca nu mai vor sa ne asculte. Am obosit, sa mai scot sticla cu apa. Umblu cu ea in mana, si la fiecare 10 minute mai beau fara sa ma opresc din mers. Urcam, ocolim, coboram, urcam.

Am o senzatie de Jepii Mici, cand toata lumea ma saluta si merge mai departe. Regula e simpla: nu conteaza cine saluta primul, nu conteaza cine raspunde. Toti ne salutam de parca ne-am cunoaste, de parca am fi prieteni... Suntem cumva uniti prin aceasta experienta unica.

Imi place mult ca aud in jur vorbindu-se diverse limbi ale pamantului, aici intr-un capat de lume, aici unde a inceput, dar unde se poate termina totul.

Sunt extenuata! Imi curge nasul ingrozitor si simt ca ma arde soarele. De parca nu as fi avut suficiente pe cap, alarma telefonului suna iar. E ora la care de obicei, acasa ma trezesc, sa merg la serviciu(Am uitat sa schimb ora odata cu fusul orar). La inceput reusesc sa o ignor. Doar la inceput. Mai ca as prefera sa fiu acolo, dar imi alung repede din minte acest gand...

As vrea sa scurtez drumul, asa cum, acum, as vrea sa scurtez povestea lui. Pancarta de la inceput ne anunta ca este un traseu de 5 ore si jumatate dus-intors. Insa este un traseu in pustiu, in soare pe pietricele sfaramicioase ca de nisip ud, in salturi, in alunecari inevitabile care te-ar face oricand sa pierzi distanta parcursa pana atunci. Am vazut deja vreo trei oameni cu genunchii insangerati.

-          Hai! Mai e putin! Poti! Uite acolo, mai e putin!

Dar picioarele mele nu mai aud, nu mai asculta. Aproape ca as renunta. Ma doare infiorator capul, de la raceala, de la soare, de la efort, sau poate de la toate trei lalolalta. Vin cu propunerea de a ma opri si de a astepta acolo cuminte, pe o piatra. Si daca nu mai ajung, ce va fi? Se respinge categoric. De fapt nici eu nu accept. Sa pierd? Sa abandonez? Atat de usor?

Intalnesc oameni care coboara. Oameni care au fost acolo si au vazut, ce ar urma sa vad si eu. I-am vazut si pe cei, care ne-au fotografiat mai devreme. Deci nu mai e asa mult.

Parca nu se mai termina! Urcam, coboram iarasi. Am vazut oceanul! Cocotata pe un munte, privesc in departari si vad oceanul! E incredibil! Inca putin...

Pe o platforma mica, invingatorii isi savureaza momentul de glorie. Se cinstesc cu apa, cu portocale, cu bananane, batoane de ciocolata si alte bunatati. Unii se pupa, altii rad, pe unii ii copleseste emotia si le stralucesc cristale in ochi. Altii se dau iar cu crema solara.

Eu m-am prabusit fix in buza lui de vulcan fioros, adulmecand miros de ars, fumegand... carbuni stinsi... Cred ca povestile cu dragoni scuipatori de foc, in astfel de locuri au fost scrise. Ma las pe spate si privesc cand cerul, cand haul de necuprins. Cred ca orice este posibil!

E infiorator de cald. Parca ar fi o groapa plina cu cenusa fierbine! Dar bucuria imi cuprinde trupul si sufletul! Nu ma mai doare nimic. Ma simt plutind pe norii ce incep sa se lase usor pe caldera vulcanului.

In jur lumea isi face fotografii. Se aud aplauze, sunt felicitati cei care au ajuns in sfarsit. Aud un „La multi ani” in portugheza si niste propozitii scurte in germana.

Toata lumea fotografiaza pe toata lumea. Toata lumea vorbeste cu toata lumea. Parca am fi in tabara! Nu ne cunoastem dar ne purtam de parca am fi prieteni.

-          Bravo! Am ajuns! Hai sa facem o fotografie si noi doi... S’il vous plait monsieur... si vous pouvais...

Domnul ne face face cateva fotografii in momentul nostru de glorie. Zambim. Am ajuns aici. Suntem stapanii lumii! Am vazut buricul acestei fasii de pamant ireal. Aici s-a nascut, oare?

Drumul la intoarcere pare mult mai usor, mult mai rapid. A inceput sa ploua. Ma simt fix ca in dus. Un imens si binemeritat dus revarsat din nori, ne racoreste. Norii au coborat in munte si nu se mai vede nimic din splendoarea de mai devreme. Suntem la propriu in nori.

Ajungem la scarile de la inceput. La urcat dureaza mai mult. Ploua continuu. Suntem uzi pana la piele... mai devreme cu o ora ma ardea soarele acum imi ingheata nasul.

La cabana cumparam cateva vederi si apa si schimbam cateva cuvinte cu ceilalti invingatori.

Vad o ceata deasa si laptoasa, care aproape ascunde drumul...

Intram in masina infrigurati. Ne vine in minte cantecul „We are the champions” al trupei Queen, mai vreau sa spun ceva dar adorm  aproape instantaneu zambind si visez un hau de necuprins, fierbinte si negru, fumegand plin cu dragoni. Am reusit!!!