34 la 34

         Nu am fost niciodata o sportiva. Orele de sport din scoala pareau infernale si niciodata nu eram printre primii la proba de viteza, si mai mereu printre ultimii la cea de rezistenta. In schimb mi-a placut sa merg pe bicicleta si mi-a placut sa ma plimb “la pas” cum spunea tata, chiar daca, pasul lui a fost mereu mai mare. Si am urcat mereu scari, pentru ca locuiam la etajul 4/4 fara lift si mai toate blocurile erau asa. M-au fascinat mereu muntii, inaltimile si privitul de “sus” dintre nori, acolo unde simti ca atingi cerul,  pentru ca, m-am nascut aproape de mare.

Trecerea anilor intr-o capitala aglomerata au facut din mine un “corporatist sedentar”, caruia ii place sa se mai plimbe prin parc la final de saptamana si uneori sa mai faca trasee prin muntii patriei. Dar nu am fost si nu m-am considerat niciodata o sportiva.

In urma cu un an si cateva luni, cineva m-a invitat la o sala de sport. N-aveam echipament, n-aveam conditie fizica, si ma simteam total straina de lumea aceea care, parea ca se simte bine cu ceea ce facea. Ma simteam stinghera si fara vlaga dupa cateva minute de executat miscarile pe care ni le arata frumoasa si tanara instructoare, cu muschii parca sculptati unul cate unul. Si m-am gandit asa, intr-o doara, ce-ar fi sa incerc sa vin mai des, sa imi fac abonament si sa imi misc un pic mai mult articulatiile anchilozate de statul la un birou cu un monitor in fata, eu care imi antrenam mai mult falangele degetelor la tastatura. E drept, n-am avut curaj sa fac asta singura, asa ca mi-am convins si sotul, in pofida vocilor care spuneau ca nu ne va tine mult miscarea cu… miscarea. Si, iata-ne prezenti in prima zi la ora 7 si 10 la sala de sport. Eu intarziind la prima mea ora de aerobic, si acceptata cu multa indulgenta de instructoare la o clasa care suna asa de ciudat… ceva despre intarirea inimii. Cred ca vreo doua zile abia mergeam dupa acea ora, care, nu doar ca nu imi intarise inima,ba mai mult, imi slabise muschii, credeam eu. Rasete la birou si ironii fata de felul in care abia imi “taram” trupul printre birouri. Am repetat miscarea cu ora 7 dimineata si in zilele urmatoare. Incercam si alte clase de aerobic, incercam aparatura de fitness din dotare, evident cu ceva teama si retinere la inceput.

Si intr-o zi, am ajuns la o clasa cu biciclete fixe. Nici nu stiam exact ce am de facut. Oamenii in jur isi reglau bicicleta, saua, ghidonul ia eu ma uitam la ei fara sa inteleg prea bine ce am de facut. Am rugat instructoarea sa imi arate si sa imi explice. Ora mi s-a parut atat de lunga si la fiecare 10 minute imi venea sa parasesc sala, pentru ca, simteam ca imi cedeaza genunchii, ca nu mai am aer si ca ma prabusesc. Am rezistat mai mult de rusine, pana la capat si am primit ca si recompensa alte 2 zile de taraiala in loc de mers, o febra musculara ce nu treacea cu niciun analgezic. Dar nu m-am lasat. A inceput sa imi placa tot mai mult sa merg in clasa cu biciclete fixe, sa imi revad colegii, instructorii, ba chiar, am inceput sa am simpatii fata de unii dintre ei. Devenise un ritual trezitul de dimineata cu ochii lipiti, schimbatul in viteza la vestiar si cocotatul pe bicicleta fixa, obligatoriu in primul rand.

Si totusi nu sunt o sportiva. Imi place sa fac spinning, si multa lume spune ca am luat-o razna. Imi place sa ascult muzica si sa fac sport, imi place sa il aud tipand pe instructor incurajandu-ne sa ne crestem nivelul, imi place sa transpir, imi place senzatia de putere pe care mi-o da efortul sustinut, imi place finalul… imi place zambetul din dreapta mea.

Si totusi nu ma consider o sportiva. Fac spinning de 4 ori pe saptamana si uneori un semimaraton de 2 ore sambata.Nu particip la maratoane de alergare si la nicio competitie sportiva oficiala.

In urma cu cateva luni, angajatorul a decis relocarea mea si a colegilor de birou intr-un sediu nou. O cladire imensa, considerata cea mai inalta din Romania. Si atunci, cand enervata de impachetari-despachetari am ajuns aici, m-am intrebat si am intrebat in jur daca vom avea voie macar o data, o singura data, sa urcam pana sus, la ultimul etaj. Se intampla in martie anul acesta.

In septembrie abia, ni s-a dat voie sa vizitam ultimul etaj al cladirii in care lucrez. Eram asa de entuziasta. In sfarsit, avem si noi un Eiffelul nostru, un Montparnasse si puteam sa privesc Bucurestiul de sus!

Se spune ca “Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!”. Poate ca este ceva adevar in zicerea aceasta, pentru ca, in noiembrie am primit un e-mail care ne provoca sa urcam “la pas” pana sus pentru o cauza nobila. Pe trepte, cele 34 de etaje ale sediului in care lucrez. Am simtit o mare emotie citindu-l. Aproape ca nu imi venea sa cred. Si m-am inscris.Pe ultima suta, mai mult convinsa de altii.

In urma cu doua saptamani, am primit confirmarea participarii si numarul de pe tricou. Apoi o invitatie la antrenamente oficiale. Mai mult de teama, am mers la un antrenament si nu mici au fost emotiile, chiar daca multa lume imi spunea ca sunt o sportiva…Imi era teama ca nu o sa reusesc, ca o sa mi se faca rau, ca nu o sa am aer… si cu teama asta am urcat cele 34 de etaje in mai putin de 10 minute.Ce cautam eu intre atatia sportivi care participasera la competitii, maratoane… eu, o simpla pasionata de spinning in sala?

Azi a fost ziua competitiei… a alergarii pe scari pana la cer. O zi asteptata dar plina de emotie. O zi cu soare si un vant taios care ridica ultimile frunze cazute pe alei.

Am luat startul impreuna cu colega de birou care ma incurajase sa particip. Am urcat cele 680 de trepte fara sa le numar, fara sa privesc in sus, fara sa verific la ce etaj eram si cate urcasem. Am urcat cand alergand cand mergand, cand tragandu-ma de balustrade… cate una sau cate doua trepte, incercand sa respir cat mai bine si sa imi dozez cat mai bine energia pana sus. Treaba cu etajele a tinut pana la etajul 28… de unde auzeam cat de aproape eram de finish… nebunia si bucuria exploziva de sus. Si dupa 5 minute si 53 de secunde de la start am ajuns la destinatia mea. Greu de descris bucuria si implinirea simtite. Nu e un timp record. Au fost multi care au reusit mai mult, sportivi adevarati.
           Eu nu sunt sportiva, imi place insa sa fac miscare si imi place cum pasiunea aceasta reuneste oameni frumosi, buni, oameni inteligenti, oameni cu fair-play.

Astazi, doi colegi mi-au spus ca sunt sportiva. Ca acest timp arata ca am o conditie si o pregatire de sportiva. Am ridicat din umeri neincrezatoare. Ma bucura mai mult ca am reusit la 34 sa urc 34, chiar daca, multi in jurul meu si poate nici eu, nu eram prea convinsi ca pot. Chiar daca, multi din jurul meu nu intelegeau de ce vreau sa fac asta.

Da, am 34 de ani, impliniti acum 2 luni. Mama este bolnava de inima iar tata ne-a parasit pentru a urca in cer, la 57 de ani, dupa un accident cerebral vascular. Am decis sa lupt cu o mostenire genetica. Am decis sa schimb cursul istoricului medical, am decis sa schimb rezultatele analizelor, am decis sa am o inima puternica si un organism sanatos! Am decis sa traiesc mult si sa fac cat mai multe!

 Astazi am invins! Am urcat 34 de etaje la 34 de ani si m-am simtit fantastic acolo sus printre nori! Azi m-am gandit la tata care e undeva sus, si stiu ca mi-a fost alaturi si s-a bucurat pentru mine. Am urcat intr-o cladire care strapunge cerul, poate si pentru a ajunge cat mai tarziu acolo, in ceruri.

Si totusi nu ma consider o sportiva, ci doar un om caruia ii place sa faca miscare si sa fie sanatos si fericit.

Reclamatie de la Bucuresti

Constanta. 11 februarie 2013  Oficiul postal nr. X.

Un diriginte de posta provinciala si mica, plictisit, respirand greu din cauza kilogramelor in plus pe care le cara de prea mult timp dupa el si care au deformat scaunul sau “directorial”.

Citeste, semneaza, citeste, repartizeaza, semneaza si se mai uita din cand in cand la ceas in speranta ca va indica ora sfarsitului de program.

Deodata ceva il face sa i se incrunte privirea deasupra ochelarilor de citit nestersi de prea mult timp.

“Pfuai! Reclamatie!Si nu de oriunde. De la Capitala.”

“Stimate domnule diriginte…. Va facem cunoscut pe aceasta cale ca beneficiarul unui abonament al publicatiei pe care cu cinste o conducem si o aducem la lumina ochilor cititorilor nostri, nu primeste numerele publicatiei. Redam adrisantul si locatia unde nu se regaseste publicatia. Reclamam serviciul defectuos al Companiei Nationale  -in speta Oficiul Postal pe care cu onoare il conduceti si va rugam sa dispuneti in consecinta si  sa ne comunicati modalitatea de rezolvare a incidentului sezizat…..Cu stima, conducerea publicatiei. Data.semnatura”

Nervos. Pune o mana pe receptor, formeaza un interior scurt si isi sterge ochelarii cu cealalta mana. “Cine este factorul postal pentru zona 2 a oficiului nostru? Sa vina la mine urgent!”

Timid, doamna postarita ciocane la usa sefului. Isi mai aseaza un pliu la fusta si isi trece mana prin par ca un ultim retus. Intra temator. Se aseaza pe scaunul din fata sefului. Citeste reclamatia tinand-o cu mainile din ce in ce mai tremurande si umede de la emotie si neliniste.

In zona ei de acoperire pentru distribuirea corespondentei are un singur abonat al publicatiei respective. Stie cum il cheama si a mai servit chiar si cafea uneori acolo. Isi stie cam toti destinatarii pe nume. Stie daca au sau nu copii, daca sunt sau nu vaduvi, daca sunt sau nu pensionari ori someri, daca au sau nu animale de companie… daca fac sau nu o cafea pe gustul ei. Isi aminteste exact ca ieri a dus-o personal, pe ea, pe publicatie la destinatar. I s-a parut un pic ciudat ca erau mai multe pachete, insa a crezut ca e un supliment. Nu a mai citit ce scria pe biletelul cu adresa din interiorul foliei protectoare in care era impachetata publicatia.

Dar surpriza! In zona ei aparuse un al doilea abonat, iar publicatia avea un nume in plus. Nu a fost atenta si va fi penalizata pentru neatentie. I se facuse reclamatie de la Bucuresti!

Asta o putea costa avertisment, reducerea remuneratiei si in cazuri mai grave chiar concedierea.

                                                            *

Constanta.Apartament de bloc. Etajul patru/patru. O doamna vorbeste la telefonul mobil cu fiica ei.

“Nu, nu am primit-o. Trebuia si saptamana trecuta sa o primesc? Or fi luat-o copii needucati de la cutia postala. Ce lume! Sa furi corespondenta vecinilor de bloc! Asta este!Asta e lumea in care traim! Unde o sa ajungem?”

 

                                                            *

Birou de multinationala. Sediul central. Bucuresti. O tanara redacteaza un e-mail.

“Va informez cu acest prilej ca publicatia a carei contravaloare am achitat-o prin ordin de plata, nu este receptionata de catre destinatar. Rog a se identifica problemele in vederea rezolvarii situatiei. Cu stima!”

Primeste raspunsul a doua zi in acelasi ton politicos:

“Va informam ca am reclamat CN Postei sesizarea. Intre timp vom comunica de la sediul redactiei numerele editate pana in prezent catre destinatar. Va multumim”

Raspunde:

“Multumesc pentru promptitudine. Sper sa se remedieze deficientele si sa reinnoiesc abonamentul la finalul perioadei deja contractate. Va multumesc”

                                                             *

Constanta. Acelasi apartament 4/4. Doamna postarita suna la usa. Isi cere scuze. Raspunde doamna care vorbise cu fiica ei in urma cu o zi. Fiica ei, cea care transmisese e-mailul de la compania multinationala.

Doamna postarita explica precipitat situatia. Mai cere odata scuze pentru eroarea de a distribui publicatia altei persoane, singurei persoane abonate din zona ei la publicatia respectiva. Incepe sa planga de emotie si roaga doamna destinatar sa o ierte. O roaga sa intervina la fiica ei de la Bucuresti si sa retraga reclamatia. Ca are si ea o familie, si nu mai are prea multi ani pana la pensie, ca are un venit mic dar sigur pana la urma si mai greseste omul, ca e om si a adus pana si revistele furnizate eronat. Le-a cerut de la celalalt abonat, care usor mirat ca le primise, le-a restituit, e drept despachetate dar intacte. Promite ca nu va mai face greseala. Ca acum stie ca are doi abonati ai aceleiasi publicatii, care de fapt acum a inteles si ea – erau doua publicatii diferite cu nume atat de asemenatoare si apartinand aceluiasi trust de presa, dar cine le mai stie numele cand sunt atatea!Si apoi, cum sa se gandeasca, primul abonat al publicatiei X era femeie, asa ca i s-a parut normal sa primeasca si “suplimentul” publicatiei – “X- pentru femei”. Se inselase amarnic.

Doamana destinatar multumeste, primeste revistele, si incearca sa o linisteasca pe doamna postarita.

                                                            *

“Deci le-ai primit? Toate numerele? Erau desfacute? Scrie numele tau pe ele?Incredibil!

Nu am facut eu reclamatie mama! Cei de la revista. Le-am dat eu e-mail. Asa au spus? Ca au primit sesizare de la Bucuresti? Si? Plangea? Biata femeie? Pai de ce nu era si ea atenta? Nu trebuia decat sa citeasca destinatarul.Asta e treaba dumneaei pana la urma. Asta face un factor postal: citeste, sorteaza, comunica corespondenta destinatarilor din aria sa. In regula, incerc sa “retrag” sesizarea sa le spun ca s-a rezolvat. Atentie insa: vei mai primi de saptamana viitoare inca una. Te-am mai abonat la o revista. Alt trust.Sa ne intelegem. Daca nu, alta reclamatie!”

                                                            *

Cam asa imi imaginez sa se fi petrecut lucrurile cu o publicatie saptamanala, la care am abonat-o pe mama din biroul meu de multinationala. Dorinta mea de a-i face o bucurie de o zi pe saptamana, devenita o drama pentru unii si poate o poveste usor amuzanta pentru altii.

Iata cum o intentie buna pana la urma a produs neplaceri unor persoane -cel putin doua, daca nu si mai multe.

Caci, atunci cand primesti o reclamatie tocmai de la Bucuresti, nu e de joaca. E de la capitala si cu astia din capitala nu te joci… ca una doua ti-au facut reclamatie si ti se taie din salariu.