miercuri, 30 mai 2012

Scrisoare catre o prietena care va vizita Parisul

Draga mea, 
 
In aceasta seara, mergand cu bicicleta prin parcul Titan ma gandeam la perioada de acum fix trei ani cand, am vizitat prima data Parisul, orasul meu de suflet inca dinainte de a-l cunoaste in mod direct.

Parca ar fi fost ieri ziua in care cautam Foubourg Saint-Denis la statia de metrou Chateau d'Eau... ce vremuri!
Ma asteptau atatea surprize si locuri care au ramas de atunci in inima mea de francofila inca de la varsta de 11 ani, cand limba franceza m-a cucerit prin muzicalitatea ei!
Evident si eu mi-am dorit sa vad maximum de lucruri in minimum de timp... ca de, ca romanul, maximum de chestii la minimum de bani... si m-a costat ceva mai mult si mai important decat bani, dar asta e alta poveste.

Dar, gata cu melancolia!
Ce mi-a placut mult: Turnul evident si toata zona din jur. (Tips and tricks - ca sa nu stati la cea mai mare coada, va recomand sa stati la coada pentru urcat scarile cu piciorul pana la etajul limita(apoi veti lua de doua ori liftul, daca imi amintesc bine). Pe langa faptul ca e ceva mai ieftin - nu mult- vei simti mai bine emotia de a fi acolo si sentimentul pe care il vei avea sus va fi desavarsit. La un moment dat veti putea urca doar cu lift. Priviti de sus de la fiecare nivel si bucurati-va de privelistea de sus! Mergeti asa cam cu ceva timp inainte sa apuna soarele, ca la final sa vedeti si luminile de noapte.  Fiindca mergeti intr-o perioada cu adevarat plina din punct de vedere turistic, o sa vi se para centrul lumii, si turnul Babel acolo sus... dar nu spun mai mult...)
Daca mai sunt baietii aia la piciorul turnului cu gaufre si ciocolata, gem sau castane, nu rata!:) Mie mi-au placut mult.
A, si pentru ca tot suntem la capitolul degustat, sa nu uit, neaaparat sa mananci un ecler cu ciocolata si vnilie veritabil si rata cu vin! Iti mai amintesti vremurilecand ne luam eclere de la Chocolat si rememoram eclerele de la Paris? Astea din Paris ar trebui sa le depaseasca! Chiar daca sunt zgarciti la portii, merita!
De altfel ar trebui sa stii ca daca vrei sa te saturi mergi la Quick si Mc'Do', la restaurantele cu specific pe langa ca nu te prea saturi, costa si nici nu poti manca decat intre anumite ore(ca doar nu credeai ca esti in Romanica unde mananci carne fripta si la ora 10 :) )
Ce mi-a mai placut... plimbarea pe Champs-Elisee... cumva mi-a amintit de Bucuresti, asa un pic,  si iti recomand sa mergi pana la Arcul de Triumf.
Apoi, evident, gradinile Luxembourg, unde eu imi amintesc ca m-am certat un pic cu actualul meu sot, pentru ca il haituisem toata ziua prin oras sa vad cat mai multe...

O surpriza placuta pentru mine, la care nu ma asteptam, a fost Muzeul asiatic. E aproape de o statie de metrou(am uitat care:( ). Si daca vrei sa apuci sa il vezi pe tot, rezerva-ti cam 3-4 ore. :) Mie mi-a placut si mi s-a parut foarte interesant si plin de fineturi.

Dar nu e musai sa te inchizi in muzee, mai ales daca e vremea frumoasa.
Gradinile din Versailles si chiar si unele incaperi sunt asa, exact ca in povestile cu printi si printese... acum cateva sute de ani au fost aievea prin acele gradini frumoase in care seara, daca mergeai pe langa vreo fereastra, te-ai fi putut lejer trezi cu un continut de oala de noapte in cap... caci, toaletele au fost construite mult mai tarziu peste timp...:)
Noi am luat un mic pranz la picnic pe iarba(care nu stiu cum naiba acolo era atat de curata!) la umbra unui copac inalt de pe aleea principala. Pentru ca eu sunt fan parcuri, gradini , plimbari si verdeata, si pentru ca in ziua in care am mers noi era mult soare, a fost un real deliciu. Evident, nu am vizitat chiar toate domeniile, dar nici nu am ramas cu veun regret, si plimbarea prin gradini nu as fi dat-o pe vizitatul unui alt sir de incaperi ornate frumos, bogat si uneori obositor privirii. :)
In Versailles ajungi cu un tren care e conectat la metrou, adica de la metrou ajungi cumva la SNCF, dar nu as sti sa iti explic cum... noi am intrebat o tanti de la metrou.

Ar mai fi de spus... de pilda, am eu un noroc ca in fiecare an in care am mers, Muzeul Guillomet(cred) al modei sa fi fost in renovare; imi amintesc insa cu placere de imensa piata volanta din apropiere de unde am luat mancare cu 12 euro pentru doua persoane(multa si buna) chinezeasca, pe care ulterior am mancat-o de ciuda pe iarba din fata muzeului niciodata vizitat de noi. Daca ajungi cumva si nu e inca in renovare, ada' si la mandica o vedere... :) 

Despre Louvru, s-au tot spus, cum ca... sa mergi la Paris si sa nu il vezi, fotografiezi, ar fi o mare blasfemie... si totusi... Daca intr-o zi ar fi urat afara si ar ploua, cum se intampla destul de des in Paris, ei bine, ti-ai gasit cu ce sa iti ocupi timpul. Asa a fost si ziua in care am ajuns noi acolo, mancati in prealabil(it's a must!!) pentru ca, daca AFI Mall ti se parea mare, ei bine aveai repere gresite. Ca sa nu te apuce noaptea, ca sa nu iti bati joc de tine, de cel de langa tine si de ceea ce e expus acolo, ca sa ramai totusi cu ceva si sa nu simti ca iti vine rau daca mai vezi un singur exponat, fixeaza-ti tinte. Daca iti doresti ceva anume, alege sa vezi fix acel ceva si nu te lasa coplesita de idei preconcepute si de dorinta de a bifa toate celebritatile... :) Cineva mi-a povestit odata ca l-a vazut intr-o zi pe tot. Mi-a fost mila de el!
Eu am vazut doar sectiunea cu egipteni, pentru ca citisem ca acolo este un important tezaur a ceea ce s-a explorat si descoperit in Valea Regilor, si pentru ca, recunosc, mumiile m-au fascinat dintotdeauna. E un spectacol si te minunezi cat de inteligenti erau egiptenii antici. Dar asta din punctul meu de vedere... :)

Daca tot suntem la capitolul muzee de vizitat in vreme urata, cand ti s-ar uda pantofii si nu ai avea chef sa umbli prin ploaie, aici ar fi si fosta Gara Orsay, unde au facut francezii un muzeu exceptional, in care toti impresionistii sunt la ei acasa. Spun impresionistii, caci asta mi-a placut mie, insa sunt bine reprezentate toate curentele si stilurile de sculptura si pictura importante... acolo e cultura pe bune si pe paine. Si sa nu uiti te rog sa iesi sus pe terasa sa gusti un sandvich si sa te bucuri de privelistea unor cladiri vechi de peste suta de ani conservate atat de bine!

Si tot aici la muzee, nu uita ca avem un roman pe care francezii inca il venereaza si ii cinstesc amintirea ca si cum ar fi fost unul de-ai lor - langa Pompidou - centrul de arta moderna - unde arta depaseste orice conventie si conventionalism, se afla un loc inchinat muncii, artei si personalitii lui Brancusi. Te vei simti brusc mandra ca esti nascuta in aceeasi tara cu acest mare sculptor, genial prin simplitate si inovatie.

Te-ai plictisit de muzee? Cred si eu, ar fi mare pacat sa fi ajuns in Paris si sa nu fi ramas macar cu un suvenir. Si pentru ca, esti atat de sensibila la frumos(doar ai asimilat atata arta prin muzeele de mai sus) ar fi pacat sa nu aplici cele invatate si sa nu iti cumperi macar o rochita din Les Halles sau din mall-ul facut chiar si sub pamant in Defence! Unde mai pui ca in Defence ai si ce vedea in exterior pana ajungi la magazine. 
Ce, credeai ca te poti atinge pe Champs Elisee de ceva :)?. Nu te speria, in Les Halles(care este chiar la statia de metrou cu acelasi nume) este imposibil sa nu ti se lipeasca ceva de manute. :) Si chiar daca o sa spui ca nu ai nevoie de nimic, chiar e pacat sa nu ramai macar cu o rochita(ca tot e vara) pe care o poti arata mai tarziu acasa prietenelor un pic invidioase ca ti-ai luat-o din capitala modei! :)
Eu am mers in general la magazinele care la noi nu erau, insa desi acum sunt si la noi reprezentante, personal am gasit oferta de acolo mai bogata... (sau poate eram eu eu imbatata de aerul parizian)

Aoleu, am spus sa iti dau cateva idei si eu m-am intins pe randuri intregi! Dar, desi nu a trecut mult de cand i-am respirat aerul umed si racoros, inca imi e dor de el, eternul si minunatul Paris in care limba este o muzica pentru urechile mele...
De vizitat pe vreme buna: Catedrala Notre-Dame, Sacre Coeur, pentru ca nu atat ele insele sunt impresionante(nu ca n-ar fi) dar este deosebit insasi peisajul din jur... Sa te plimbi pe malul Senei, sa privesti de pe colina lui Sacre Coeur orasul, alaturi de persoana draga - priceless- cum spune Lucian.

Parisul este fascinant si este nedrept fata de noi insine si fata de el, sa incercam sa ii descoperim toate frumusetile, minunile si secretele in pas alergator, in timp scurt... Parisul trebuie mirosit, simtit, trait, gustat pe indelete, cu riscul de a lasa deoparte lucruri bifate acasa pe site-uri, in discutiile cu cei ce l-au vizitat inaintea noastra. De Paris trebuie sa te bucuri ca de un fel de mancare delicios pe care din pacate nu il putem termina pur si simplu pentru ca este... prea mult... :)
Parisul plin de contraste iti place sau nu, functie de stare, de asteptari, de experientele personale. Eu ii inteleg si pe cei ce nu au ramas atat de placut impresionati dupa o vizita acolo. Sa nu uitam ca este un oras vechi de sute de ani, ca a dat tonul in moda multor vremuri si in multe domenii, sa nu uitam ca francezi sunt uneori aroganti si se cred buricul pamantului, la umbra faimei lor seculare de cuceritori ai lumii...Dar in fond sunt baieti buni, un pic speriati si ei de invazia de emigranti din toate colturile lumii...(cu precadere din Africa si Asia, dar nu numai!)

Sper ca ti-a fost de folos si ca ti-a deschis si mai mult apetitul de a-l vizita, descoperi, si te astept cu impresii si cu noutati!
Vacanta placuta!

miercuri, 7 martie 2012

Spre centrul pamantului


Noapte. Stele multe semanate pe cer de parca ar fi grane pe un ogor fertil. Liniste tulburata doar de zgomot de valuri sparte.
Alarma ceasului profaneaza intunericul si pacea ce domneste peste intreg universul.
Mirata, deschid pe rand un ochi, apoi pe celalalt. E 4 a.m. la capatul lumii. Si, desi biroul e la zeci de mii de kilometri distanta, trebuie sa ma trezesc. O fac nu fara o urma de regret... visam ceva frumos, nu imi amintesc exact ce si e asa noapte inca...
Imi cobor pe rand picioarele spre sol: unul, apoi celalalt. Inainte sa il pun pe ultimul, zaresc ceva miscator si zglobiu sarind dintr-un papuc.
In Bucuresti as fi sarit ca arsa si as fi tipat atat itr-atat, incat pana si cea mai tare de ureche vecina m-ar fi auzit. Aici doar imi frec mirata ochii si ridic din umeri oftand usurata.
-          Ce sa iti fac micuto, daca tocmai acolo ti-ai gasit sa dormi, in papucul meu? Bine ca nu te-am ranit!
Simpatica reptila – margouillat e demult sub umbra patului, protejata in intuneric.
In fix 10 minute suntem gata echipati, inarmati cu sfaturi si harti ale zonei ce urmeaza sa o exploram. Indes in rucsac doua batoane de ciocolata sterpelite din frigider si doi litri de apa rece. Mai fac o ultima verificare si iesim. Avem un drum destul de lung de facut.
Inainte sa ne urcam in masina, ne mai oprim sa privim stelele.
-          Ti-am spus, ca nu ma pot satura sa le admir! Uite acolo constelatia...
Abia aud numele constelatiei, mor de somn, dar sunt nerabdatoare sa ne punem odata in miscare. Acum l-a gasit privitul in stele?!
-          Orionul, il vezi? Uite si .... Ok, bine hai ca mergem.(nu fara o parere de rau). Tine tu hartile sa-mi fi copilot! Ma bazez pe tine, da?
Eu nu prea m-as baza. De obicei cand mergem pe astfel de trasee, spre munte mi se face rau sau adorm. Aprob totusi din cap, de parca cuvintele mi-au ramas blocate undeva, pe perna.
-          Nu se poate, benzinarie temporar indisponibila! Ce se intampla aici? In viata mea nu am mai intalnit asa ceva...
M-am trezit intr-un intuneric, cenzurat de lumina unui timid si rosu rasarit... Se vede pe un deal, in departare, orasul pe care tocmai l-am parasit.
Uraaaa! A doua benzinarie din Saint-Pierre are benzina. Nu insa si supermarketul deschis. Speram la un mic-dejun... Eh, Asta e!
Ne oprim iar. Offf, ce mai e? Tot bordul e acoperit de doua harti mari, deschise... Deci o luam pe N3 apoi pe N...(nu mai stiu care)... Gata! Stim! Am descoperit drumul!
Dupa aproximativ 2 ore de N nu mai stiu cat, serpuitor si ireal luminat, dam de un drum forestier cu indicatoare din lemn pe care scrie citet :”Catre Vulcan”. Si singura emotie care ne strabate este aceea ,de a descoperi ceva nou, ceva nemaiintalnit pana atunci.
Este ora 7 a.m. si mergem de ceva timp. Micul nostru dejun pare deja vis frumos, aproape uitat.
Trecem pe langa un peisaj selenar (asa il numim noi pentru ca seamana cu ceea ce am vazut noi la TV ca fiind imagini de pe suprafata Lunii). Pas de sable. Este o intindere de cenusa proaspata care aproape iti ia mintile. Ne credem personaje de filme SF si ne ciupim, sa fim siguri ca nu e vis. Apoi facem fotografii. Peisajului singur si peisajului cu noi. Ne ajuta si alti temerari porniti in aceeasi aventura. Aproape ca la fiecare refugiu, ne vine sa ne oprim. Succesiunea e simpla: oprim vehicolul, ne dam jos, admiram fara cuvinte, facem fotografii si cand ne revin cuvinte prea sarace ca sa descrie ce simtim, spunem cateva lucruri, ce par prostesti in comparatie cu ce e in jurul nostru.
Am gasit o cabana mica, unde, speram noi, ca vom putea lua o calorie-doua inainte de a ne arunca in necunoscut. Cu amabilitate ni se raspunde ca micul-dejun inca se mai serveste, dar privirea doamnei de la intrare, un pic mirata, imi trezeste suspiciuni. Micul–dejun a fost demult, judecand dupa pustiul din incapere... de lume si de hrana. Mai fac cateva fotografii pe fereastra si caut sa imi pun cate ceva in farfurie. Paine, unt si dulceata plus un pahar de lapte cu cacao. Mai infulecam pentru siguranta, inca o tartina cu unt, platim, multumim si plecam in graba. Nu imi amintesc sa fi baut vreodata un pahar de lapte mai repede!
La inceput de traseu parca e reuniune ca la 1 Mai la noi la Vama. (Nu am fost niciodata de 1 Mai la Vama, date fiind originile constantene, dar am vazut la tv). Lumea se echipeaza cu rucsaci, se da cu crema solara si isi schimba incaltarile. Slapii sunt lasati la odihna in portbagaje si inlocuiti cu bocanci solizi. Treaba pare serioasa! Unii imi zambesc incurajator, banuind ca nici nu imi imaginez ce ma asteapta.
Eu imi suflu nasul, caci se pare ca, in mod inexplicabil am racit (la plus 33 de grade Celsius!).
Mai facem cateva fotografii de sus si pornim in pas vivace spre vulcan.
La inceput pare usor, scari confectionate de om din patra si lemn, cu balustrade improvizate din corzi. Coboram. Asta e bine. Dar e un pic dificil, caci treptele sunt inalte si cotesc brusc, cand te astepti mai putin, in plus nu esti doar tu acolo ci o gramada de oameni.
Ajungem pe luna... Treptele s-au terminat baieti, de aici sunteti pe cont propriu! Urmati semnele albe de pe pietre si totul va fi ok.
Sarind de pe o piatra pe alta am un sentiment ciudat, parca as sari pe pietrele unui rau. Din cand in cand, mai vad cate o talpa de bocanc cazuta la datorie. Tot drumul pare un salt de broasca. (Unde sunt orele de educatie fizica cu pasul piticului, mersul uriasului, saritura broastei... abia acum le inteleg utilitatea). Si topaim asa vreme de 30-40 de minute cred, sau poate am obosit eu. Ajungem la primul reper: un con mic de vulcan adormit. Daca as avea energie(prea putin unt la micul-dejun!) as sari si eu inauntru. Il privesc de pe margine. E ca o groapa ceva mai adanca facuta in nisip.
Nu mai e demult vegetatie... E un desert imens si negru... timid, cateva firisoare de iarba isi scot capul pe dupa pietre. Nu as fi crezut ca in desert pot fi atatea culori!
Continuam. Gluma incepe sa se ingroase. Urcam. Si nu usor. Lava tanara sfaramata face terenul accidentat si greu accesibil. Doar marcajele ne mai ajuta si ne ghideaza pasii, evitand astfel alunecarea si uneori caderea. Picioarele parca nu mai vor sa ne asculte. Am obosit, sa mai scot sticla cu apa. Umblu cu ea in mana, si la fiecare 10 minute mai beau fara sa ma opresc din mers. Urcam, ocolim, coboram, urcam.
Am o senzatie de Jepii Mici, cand toata lumea ma saluta si merge mai departe. Regula e simpla: nu conteaza cine saluta primul, nu conteaza cine raspunde. Toti ne salutam de parca ne-am cunoaste, de parca am fi prieteni... Suntem cumva uniti prin aceasta experienta unica.
Imi place mult ca aud in jur vorbindu-se diverse limbi ale pamantului, aici intr-un capat de lume, aici unde a inceput, dar unde se poate termina totul.
Sunt extenuata! Imi curge nasul ingrozitor si simt ca ma arde soarele. De parca nu as fi avut suficiente pe cap, alarma telefonului suna iar. E ora la care de obicei, acasa ma trezesc, sa merg la serviciu(Am uitat sa schimb ora odata cu fusul orar). La inceput reusesc sa o ignor. Doar la inceput. Mai ca as prefera sa fiu acolo, dar imi alung repede din minte acest gand...
As vrea sa scurtez drumul, asa cum, acum, as vrea sa scurtez povestea lui. Pancarta de la inceput ne anunta ca este un traseu de 5 ore si jumatate dus-intors. Insa este un traseu in pustiu, in soare pe pietricele sfaramicioase ca de nisip ud, in salturi, in alunecari inevitabile care te-ar face oricand sa pierzi distanta parcursa pana atunci. Am vazut deja vreo trei oameni cu genunchii insangerati.
-          Hai! Mai e putin! Poti! Uite acolo, mai e putin!
Dar picioarele mele nu mai aud, nu mai asculta. Aproape ca as renunta. Ma doare infiorator capul, de la raceala, de la soare, de la efort, sau poate de la toate trei lalolalta. Vin cu propunerea de a ma opri si de a astepta acolo cuminte, pe o piatra. Si daca nu mai ajung, ce va fi? Se respinge categoric. De fapt nici eu nu accept. Sa pierd? Sa abandonez? Atat de usor?
Intalnesc oameni care coboara. Oameni care au fost acolo si au vazut, ce ar urma sa vad si eu. I-am vazut si pe cei, care ne-au fotografiat mai devreme. Deci nu mai e asa mult.
Parca nu se mai termina! Urcam, coboram iarasi. Am vazut oceanul! Cocotata pe un munte, privesc in departari si vad oceanul! E incredibil! Inca putin...
Pe o platforma mica, invingatorii isi savureaza momentul de glorie. Se cinstesc cu apa, cu portocale, cu bananane, batoane de ciocolata si alte bunatati. Unii se pupa, altii rad, pe unii ii copleseste emotia si le stralucesc cristale in ochi. Altii se dau iar cu crema solara.
Eu m-am prabusit fix in buza lui de vulcan fioros, adulmecand miros de ars, fumegand... carbuni stinsi... Cred ca povestile cu dragoni scuipatori de foc, in astfel de locuri au fost scrise. Ma las pe spate si privesc cand cerul, cand haul de necuprins. Cred ca orice este posibil!
E infiorator de cald. Parca ar fi o groapa plina cu cenusa fierbine! Dar bucuria imi cuprinde trupul si sufletul! Nu ma mai doare nimic. Ma simt plutind pe norii ce incep sa se lase usor pe caldera vulcanului.
In jur lumea isi face fotografii. Se aud aplauze, sunt felicitati cei care au ajuns in sfarsit. Aud un „La multi ani” in portugheza si niste propozitii scurte in germana.
Toata lumea fotografiaza pe toata lumea. Toata lumea vorbeste cu toata lumea. Parca am fi in tabara! Nu ne cunoastem dar ne purtam de parca am fi prieteni.
-          Bravo! Am ajuns! Hai sa facem o fotografie si noi doi... S’il vous plait monsieur... si vous pouvais...
Domnul ne face face cateva fotografii in momentul nostru de glorie. Zambim. Am ajuns aici. Suntem stapanii lumii! Am vazut buricul acestei fasii de pamant ireal. Aici s-a nascut, oare?
Drumul la intoarcere pare mult mai usor, mult mai rapid. A inceput sa ploua. Ma simt fix ca in dus. Un imens si binemeritat dus revarsat din nori, ne racoreste. Norii au coborat in munte si nu se mai vede nimic din splendoarea de mai devreme. Suntem la propriu in nori.
Ajungem la scarile de la inceput. La urcat dureaza mai mult. Ploua continuu. Suntem uzi pana la piele... mai devreme cu o ora ma ardea soarele acum imi ingheata nasul.
La cabana cumparam cateva vederi si apa si schimbam cateva cuvinte cu ceilalti invingatori.
Vad o ceata deasa si laptoasa, care aproape ascunde drumul...
Intram in masina infrigurati. Ne vine in minte cantecul „We are the champions” al trupei Queen, mai vreau sa spun ceva dar adorm  aproape instantaneu zambind si visez un hau de necuprins, fierbinte si negru, fumegand plin cu dragoni. Am reusit!!!


duminică, 4 martie 2012

O vineri de februarie la Oceanul Indian


Dimineata. Calda de februarie. Inca invelita pe jumatate in cearceaf, deschid incet ochii. Oceanul e acolo, cu valurile spargandu-se inainte de a ajunge la mal. Bariera de corali le opreste facandu-le sa para degete dantelate alergand pe clape albe de pian, cantandu-si muzica aceeasi si parca alta in fiecare zi.
O intarziata margouillat inca isi cauta perechea dand cele mai pasionate concerte. Vantul adie incet si aduce cu el salinitate oceanica.
Imi umezesc buzele. Sunt sarate si apa vulcanica e atat de gustoasa cum niciodata nicaieri nu a mai fost. Ar trebui sa se faca o clasificare a apei din diverse parti ale lumii, asa cum se face la vinuri. Buchetul, greutatea, aroma. Se spune ca apa este inodora, incolora si ca nu are gust. Si totusi... aici apa are calitatea de a avea cel mai bun gust si nu numai.
Ma ridic si fug la dus. Nu am nevoie de sapun sau spumant, sampon. Nu doar ma racoreste dar ma si hidrateaza in fiecare por. Am uitat unde am pus cremele si nici nu conteaza.
Imi trag rapid costumul de baie, pantalonii scurti si un tricou si merg sa prepar un mic-dejun frugal cu aroma tropicala. Portocalele aici parca sunt altfel, mai dulci si pline de suc. Mai bem un pahar mare de apa, ca tot e buna si e cald. E deja 6 a.m. si soarele se ridica deasupra dealului pe care este asezata casa in care stam. Ar trebui sa ne grabim!
-Daca vrei, te putem lasa la plaja de la Etang-Sale! Sau la Saint-Leu les Bains.
Aleg Saint-Leu, pentru ca este mai aproape de casa. Am tot ce imi trebuie: crema solara, palarie si ochelari de soare, apa, prosop si o carte buna. Sunt singura pe plaja cu stegulet rosu si salvamari, care iti recomanda binevoitor sa nu inoti aici. Este risc de a fi muscat de pesti si intepat de arici de mare. Plus te poti taia in bucatele de coral aduse la mal de valuri. 
Stau si privesc in gol nesfarsitul. Oceanul pare etern, inexorabil, incomensurabil, infinit in uniune cu cerul.
Ceea ce ma fascineaza in fiecare zi este pictura impresionista pe care o realizeaza cerul, soarele si norii. Nu am mai vazut nori in atatea forme si culori! Si cum spunea cineva, oricat i-as fotografia, nu am cum sa transmit emotia pe care o simt privind in gol nesfarsitul.
-Alo! Mama? Da mama eu sunt. Stau la plaja. E cald si placut. Acolo ninge? Tot frig? Ufff! Da. Aici adie un pic vantul dar e cald. Azi i-am lasat pe baieti singuri si am venit la plaja. Cam arde soarele dar m-am pus la umbra unui palmier. Da mi-am dat cu crema solara. Citesc si ascult marea... adica oceanul. Mi-am balacit un pic picioarele. Nu am voie sa inot aici. E curata apa. Ii vezi fundul. Si calda!Multumesc, te pup!
Ma opresc, un baiat blond cu piele bronzata cu o carte in mana ma priveste insistent. Probabil m-a auzit vorbind intr-o limba necunoscuta lui. Parca ar intelege ceva dar nu suna a nimic din ceea ce stie el. 
Salvamarul cu piele ciocolatie ma priveste zambind. M-a salutat cand am venit. Aici toata lumea te saluta de parca ai fi la noi la tara...
Citesc. Captivanta carte. Intamplator, coperta pare ca se potriveste cu ce e in jur. Chipuri creole si ciocolatii...
Mai incolo un baiat cu rasta in cap doarme direct pe nisip la umbra.
A cam inceput sa ma arda, chiar si la umbra. Poate ar trebui sa schimb locul. Ma racoresc un pic la robinetul cu apa si o iau din loc. Cam puternic soarele, dar merg pe la umbra. Nu prea stiu locurile dar cu oceanul in dreapta nu am cum sa ma ratacesc. O iau aiurea pe niste stradute si merg spre vest(cred).
Am ajuns la terasa de pe plaja unde mai fusesem cu cateva zile inainte. Cer apa si ma asez la o masuta din plastic pusa direct pe nisip. Imi privesc picioarele ingropate in nisip. Are o culoare ciudata nisipul aici - un gri inchis, fin si stralucitor. Copacii aici cresc direct in nisip si sunt foarte inalti. E plin pe jos de semintele lor. Daca umbli descult te si inteapa un pic.
La terasa de culoarea verde-brotacel se aude o muzica reggae... in ton cu baietii stransi in jurul ei, cu cate o Dodo in mana. „La Dodo Le La” scrie pe unul din peretii terasei. Asta inseamna ca au Dodo din plin J. De fapt este o afirmatie in creola, care spune: ca Dodo e acolo.
Dodo este berea locala. In trecut era o pasare grasa cat un miel. Baietii mi-au spus ca de fapt pasarea asta era foarte simpatica si nu zbura si nici nu prea era aici, ci in Mauritius (adica la o aruncatura de "vasla", cam ca de la Bucuresti la Constanta) dar oricum a disparut din cauza colonistilor care au adus cu ei si  porci sa ii creasca. Porcii i-au mancat ouale pana nu a mai ramas nimic din ea si urmasii ei...
Acum e doar un simbol si o marca. Pe aceeasi sticla maron-inchis mai scrie si Bourbon. Pe mine ma duce cu gandul la vanilie acest nume... asa ca am denumit-o „berea cu vanilie”, desi nici pomeneala de vanilie in ea...
Citesc. Langa mine doua fete creole vorbesc. Pare ca s-au cam pilit cu cateva Dodo-uri(arunc un ochi la masa lor si constat ca nu m-am  inselat). Inteleg tot ce spun, desi franceza lor e destul de chinuita si slab vocalizata insa puternic alcoolizata. Se simt bine. Din discutii aflu ca sunt dupa programul de lucru si ca e ziua uneia din ele.
Mi s-a facut foame. Il rog pe baiatul de la bar sa imi pregateasca un american si sa ma cheme cand e gata. Imi zambeste pentru ca m-a recunoscut sau pur si simplu ca asa face de obicei. Aici cam toata lumea zambeste nu neaaparat cu motiv. Si mai toata lumea da mana cu tine.
Ma reintorc la cartea si la sticla mea cu apa. In 10 minute imi savurez americanul. J Adica sandvich-ul cald cu sunca, cartofi si branza. Un fel de shaorma cu de toate local. Intre timp se schimba si repertoriul muzical. Se aude in difuzor Cobain... Draga Kurt, daca ai fi ajuns aici sigur ai fi avut un mare chef sa traiesti forever... Eh, oricum consoleaza-te ca ti-ai castigat eternitatea prin muzica pe care ne-ai lasat-o! Si eu o ascult atat de departe de locul unde a fost creata! Kurt imi zambeste si el, si merge sa faca baie in ocean. Putin ii pasa ca aici nu are voie sa inoate. Aici nu sunt salvamari...
A zburat timpul si nici nu am realizat cat a trecut. Chiar imi era foame asa ca imi mananc tot americanul fara nazuri ca alte dati ca bagheta e prea mare.
-Hei, ce faci? Esti ok? Unde esti? Venim sa te luam? Nu ai dat niciun semn.La care terasa? Aha. Hai ca vin si eu. Fac cinste cu o inghetata de vanilie.
(Aici parca totul miroase a vanilie chiar daca nu e neaaparat cu vanilie, sau asa mi se pare mie.Un alt simbol local.)
Si stam impreuna pana aproape de asfintit. Pe partea asta de insula soarele se duce la culcare. Si o face foarte repede de parca ar fi prea obosit dupa cat a incalzit ocean si pamant in acelasi timp. Bine domnule, noapte buna, ti-ai facut bine treaba asa ca mergi linistit sa dormi! Ne vedem dimineata dar vezi intarzie si dumneata un pic. La noapte mai stam si noi sa admiram stelele si sa le numaram. Aici sunt mai multe si ca la noi acasa! S-a facut? Pe maine!
Si adormim si noi curand in cantec de margouillat si valuri sparte in bariera de corali.

vineri, 13 ianuarie 2012

Promisiune

Nu am mai scris demult. Prea mult? Se pare ca da pentru cei ce aveau rabdarea sa citeasca.
Am promis ca voi reveni curand. Lor si mie.
Asta pentru a demonstra ca nu doar nefericirea este o muza ci mai ales fericirea. Glumesc.
Scurt, sec si simplu: M-am intors!