Sa nu uitam!

Ajung in Spania aproape in fiecare an. De prin 2007, an in care Romania a intrat in spatiul UE, si putem calatori doar cu o carte de identitate. Am un bun motiv- intalnirea cu o persoana draga mie, care imi este ca o sora - verisoara mea, care locuieste de peste 10 ani in Madrid. 

Anul acesta, am avut cateva "teme" in programul de vacanta. Una dintre acestea, a fost intalnirea cu Maria Diaz-Sanchez si omagierea impreuna cu ea a celui care a fost Printul Constantin Bazu Cantacuzino. Pastrand cat mai calde amintirile acelei zile, redau mai jos scrisoarea trimisa imediat dupa vizita la mormant, catre sotul meu - un mare fan al Printului ca si Maria.

Miercuri. Fixasem intalnirea cu Maria pentru miercuri  02.04.2014 la orele 16.30. Cam strans orar avand in vedere si vizita la cina a parintilor varului meu prin alianta - Aitor.

Miercuri incepu cu ploaie si frig. Niciodata nu am vazut mai multa ploaie in Madrid ca anul acesta in aprilie. 

Pe la orele 13 am contactat-o pe Maria pentru a amana, daca nu avea nimic impotriva, vizita noastra la cimitirul Nuestra Señora de Almudena si omagiile la mormantul printului. 

Maria imi confirma ca vremea era oribila si in Madrid, asa ca era mai mult decat de acord cu mine. Sa o lasam pe joi, ultima mea zi aici inainte de intoarcerea acasa. 

Joia incepu cu mult soare si o vreme asa cum mi-o aminteam eu aici. Cu nori putini si neploiosi. Am luat micul-dejun la Churreria din coltul strazii si am facut cateva cumparaturi, ultimele pentru acasa. Putin din Spania pentru toti de acasa. Soare si cald. 

Maria incearca sa ne contacteze de pe un telefon strain, dar nu reuseste, conexiunea esuand. Simtind parca ceva, o apelez pe facebook. Imi confirma ca era ea, imi confirma intalnirea si ma roaga sa ne vedem mai devreme decat programasem... pe la 16.30, pentru a avea mai mult timp la dispozitie. 

Mancam repede de pranz si aproape precipitat ne indreptam catre tren. Il prindem la mustata si calatorim pana in Sol cu Cercanias de Renfe. Ajungem in Sol si inca o data ne surade norocul si prindem metroul - linia 2 Quatros Caminos-Rosas cu care calatorim direct pana la La Elipa- statia unde de afla cimitirul. 

Maria venea de pe aceeasi linie, urcand la statia Goya. Curios ca, putin inainte de statie, m-am uitat la ceas si m-am gandit ce-ar fi sa ne intalnim chiar in metrou... se termina gandul si in fata mea urca o fata scunda si firava si se aseaza pe scaun la nici un metru de mine. "Ay Dios - no me lo puedo creer... eres tu de verdad!?"(Dumnezeule esti tu, nu imi vine sa cred. Esti chiar tu!?") Maria se ridica si ma ridic si eu. Ma imbratiseaza cu toata forta celor 35-40 de kg ale ei si apoi facem cunostinta. Ma prezint si i-o prezint si pe Nico (verisoara mea). Ce coincidenta fericita!

Ne linistim un pic. Imi spune cat de emotionata este si cat de bucuroasa totodata. Mai imi spune si ca sunt foarte inalta. Bine, eu sunt oricum peste medie ca inaltime, iar fata de 1,50 m ai ei par uriasa. Imi vine mai jos de umar, dar debordeaza de zambet si energie. 

Ajungem surazatoare toate trei la Elipa. Unde ar trebui sa ne intalnim cu o prietena de-a ei din Barcelona- Eva si un domn scriitor care l-a cunoscut pe Bazu si s-a indragostit de stilul lui de pilotaj. Señor Pepe cum ii spune ea, un domn in varsta, inalt - peste media iberica, bine facut si foarte zambitor si sugubat. 

Povestim un pic si ne interesam exact unde este locatia. Eu am o harta a cimitirului cu un semn clar al locului unde este mormantul dar, pana la cimitir nu imi amintesc exact... a fost in 2010 vizita pe care am facut-o prima data. 

Ajungem usor si ne orientam rapid in cimitir. Este cald si soare. Ne scoatem jachetele, Eva o fotografiaza pe Maria. Eva are in jur de 50 de ani, desi isi ascunde varsta in spatele unor haine hippie si a unei coafuri non-conventionale. Maria are cred putin peste  40... desi pare o niña(fetita). Cred ca nici in generala nu aveam dimensiunile Mariei. Nu este pitica dar este foarte miniona. Se vede ca adora culorile. Ne oprim un pic langa o tufa de liliac inflorit si parfumat si asteptam un prieten de-al lui Pepe, un soi de ruda mai indepartata, pe nume Fernando. Asteptand, facem schimb de cadouri - ii daruiesc Mariei cadoul si ea imi daruieste cartea scrisa de Pepe. Pepe imi scrie o dedicatie pentru Lucian... Pepe a fost pilot. Pepe a vizitat Romania in ´88 si a ramas placut impresionat de tara noastra. Pepe stie franceza. Ca si Maria care mai vorbeste pe langa franceza si engleza, portugheza si germana. Spaniola si valenciana nu le mai socotim.

Sesiunea foto in cimitir a Mariei este in toi cand vine domnul Fernando.Un domn la vreo 70 si ceva de ani. Vorbeste perfect franceza spre marea mea mirare si incantare. Povestim de viata lui, despre vizitele in Franta, despre Romania si vorbitorii de franceza din tara noastra. Este trist ca in Spania lumea nu invata limbi straine ca la noi. Imi povesteste de un medic roman care l-a vindecat intr-un moment in care medici din Spania nu au reusit mare lucru. Fernando stie si de Reunion si unde se situeaza si povestim un pic de Franta, de Micul Paris si alte amanunte europene. Ma bucura nespus ca atat Pepe cat si Fernando stiu mai multe despre Romania decat varul meu prin alianta. Stiu orase, stiu personaje istorice. Le explicam un pic ce e cu legenda lui Dracula. Nici macar ei nu au scapat de acest mit care e foarte popular in lume. 

Maria a adus flori albe - trandafiri. Señor Pepe a cumparat o gerbera roz-trandafirie. Eu am adus scrisoarea lui Luci, tradusa in spaniola, destinata cui ingrijeste mormantul lui Bazu(scrisa in romana si spaniola). Maria a adus fotografii frumoase cu Printul. O recunosc, una dintre ele a fost pe coperta revistei Historia din iulie 2013, marcand un frumos si lung articol despre Print scris de talentatul meu sot.

Ajungem la mormant destul de usor. Pisicile erau inca acolo, in haita, fugind care-incotro la sosirea noastra. Cineva le hranea ca si data trecuta. Sunt emotionata si amestec franceza cu spaniola. Uneori o rog pe Nico sa traduca. Sase oameni, doi conationali, patru din tara de adoptie a lui Bazu, vin sa ii prezinte omagii la mormant in 2014, intr-o frumoasa dupa-amiaza de aprilie 3. Maria este entuziasmata. Señor Pepe la fel. Señor Fernando este indignat de praful de pe mormant. Ia un vas cu apa si incepe sa frece cu pofta piatra funerara. Pentru el Bazu este si eroul lui national. Spune ca a luptat in razboi si pentru el. Se simte mandru ca este aici. Eva face poze si propune un moment de reculegere. Ibericii ne intreaba tot ce scrie pe mormant, cine sunt restul persoanelor ingropate cu Bazu in cripta. De ce a murit Bazu asa devreme si alte detalii. Fernando isi ia in serios sarcina de a da o fata decenta mormantului. Aduce apa cu vasul destinat pastrarii florilor si stropeste de cateva ori bune pe mormant. Ne spune ca astfel de oameni merita mult mai mult. Merita sa aibe un loc decent pentru a se odihni in vesnicie. Si ne mai spune un lucru frumos - ca acolo unde este inmormantat un strain, este parte din tara lui. Iar noi ne aflam in fata unei parti din Romania. Maria aproape ca il cearta pe señor Fernando ca tot stropeste mormantul in continuu si se teme sa nu ude scrisoarea si fotografiile. Pepe rade si conchide ca Fernando e bun de insuratoare. Fernando i-a distrus ziarul cu care venise. Buuuun. Toaletat mormantul lui Bazu este impodobit cu flori si inconjurat de noi toti. Fernando este maestru de ceremonii impecabil. Recita o poezie. Pastram un moment de reculegere si apoi sugereaza sa spunem cate-o rugaciune in limba fiecaruia. Propune "Tatal nostru". El o spune in spaniola si eu concomitent in romana. Ma mir un pic de durata rugaciunii lui. Pare ca mai spune una a Fecioarei Maria. Unde esti Lucian Dobrovicescu, sa vezi cu cata onoare 4 spanioli si 2 romani aduc omagii acestui mare om? De fapt tu esti regizorul a tot ce se intampla? Tu si Maria. Tu si neobosita ta pasiune pentru Print. Si Maria, pasionata de aviatie, proaspat indragostita de Bazu. Maria spune cateva cuvinte, pe care jur ca mor de ciuda ca nu mi le amintesc exact. Spune cuvinte atat de frumoase, ca imi vine sa plang, mi se face pielea de gaina si ii si marturisesc ce simt. Maria - o fata cu un suflet mare. 

Maria propune o reunire la mormant in data de 23 aprilie si in 23 septembrie. Sunt date comemorative. Imi promite ca o sa aibe grija de mormant si ca il va mai vizita. Ma infior de toate acestea si imi lipseste iar Lucian. Eva fotografiaza in continuu si este atat de meticuloasa, incat pe Fernando aproape ca il enerveaza. Inca are o parere de rau ca nu a curatat cum trebuia mormantul. (A stropit de vreo 4 ori cu apa si a si frecat temeinic  capacul criptei si piatra funerara). Incheiem ceremonia cu ultime omagii si fotografii. Punem scrisoarea sub vasul de flori alaturi de fotografii si florile frumos asezate pe mormant...

Un amanunt - spre rusinea mea nu stiu sa ii explic Mariei ce e cu simbolul gardist pe capac. Ii promit ca ii va explica mai bine Lucian. Maria ma roaga sa o invat cateva cuvinte in romana si sa pronunt numele lui Lucian asa cum suna el in romana. Pronunta bine. Zambeste si este fericita si multumita. A fost o zi superba. Marturiseste ca nu a mai calcat de 15 ani intr-un cimitir, de cand a murit tatal ei. Si totusi i-a facut mare placere sa fie aici cu noi. A fost ca o excursie multinationala cu un tel comun. 

Pe drumul de intoarcere, Fernando ne canta in franceza si ne povesteste ca maine ia avionul spre Israel, catre un loc sfant. E credincios si vrea sa vada acele locuri. 

Eu povestesc cu Pepe. Mergem pe jos spre statia de metrou impreuna doi cate doi, Maria cu Eva in fata, eu cu Pepe si mai in spate, Nico cu Fernando. Suntem multumiti. Pepe face cateva glume ca de obicei... Maria si Eva fac planuri privind povestea asta cu Bazu si intalnirea noastra, iar Fernando ii da sfaturi de viata lui Nico... 

Intre timp, se pare ca a fost construita o noua statie de metrou - Almudena, care nu exista acum 4 ani. Almudena este mai aproape de cimitir. Luam toti acelasi metrou, spre aceeasi directie. Pepe si Fernando coboara in Ventas. Maria, Eva, Nico si eu - coboram in Sol. In metrou, la indemul meu, Maria isi deschide cadoul si citeste dedicatia de pe carte. Este o carte cu fotografii din Bucurestiul interbelic. Traduce si Evei dedicatia in versuri scris ain franceza de Lucian. Este incantata si aproape ca ii dau lacrimile. Ne mai imbratisam toate in Sol si ne despartim dupa ce ne facem multe promisiuni. 

Sa nu uit - domnul Fernando locuieste singur si ne-a invitat pe la el... nu stiu de ce. Ne-a placut si ne considera inteligenti. Ma invita sa locuiesc la el daca nu am unde sta in Madrid... oricum el pleaca in vacanta pentru 2 saptamani. Ii explic ca am unde sta si ii multumesc. Pana la urma este un batranel simpatic si foarte inteligent.

La intoarcere, in tren, rememoram aceste frumoase momente. Cerul este fara nori, si parca de undeva de sus, cineva a aranjat aceasta intalnire si dupa-amiaza perfecte. Soarele este inca sus si plin de lumina. In sufletul meu e soare si Luci si ma gandesc cat de mult i-ar fi placut tot ce s-a intamplat azi. Ii voi povesti negresit, cu maxim de amanunte. Eu si Nico citim si tradcem  scurtul capitol despre Bazu si Romania din cartea lui Pepe. Pepe este un poet indragostit de print si tara noastra. Imi place sa citesc lucruri frumoase despre Romania scrise de un strain... proaspat devenit prieten. Nu l-a cunoscut indeaproape pe Bazu... dar l-a vazut pilotand si s-a indragostit... de stilul lui de pilotaj de avioane... de Romania.

A fost o vacata frumoasa cu un final senzational. Inca ma emotionez amintindu-mi cele petrecute azi, cuvintele frumoase rostite, oamenii deosebiti pe care i-am cunoscut si care mi-au devenit  prieteni si m-au facut mai mandra de tara mea.

Sper ca am fost un bun mesager, chiar daca, nu am reusit sa compensez absenta lui Luci - regizorul acestor frumoase intamplari, sper ca am reusit sa transmit macar o parte din tabloul acestei dupa-amiezi insorite de april.

34 la 34

         Nu am fost niciodata o sportiva. Orele de sport din scoala pareau infernale si niciodata nu eram printre primii la proba de viteza, si mai mereu printre ultimii la cea de rezistenta. In schimb mi-a placut sa merg pe bicicleta si mi-a placut sa ma plimb “la pas” cum spunea tata, chiar daca, pasul lui a fost mereu mai mare. Si am urcat mereu scari, pentru ca locuiam la etajul 4/4 fara lift si mai toate blocurile erau asa. M-au fascinat mereu muntii, inaltimile si privitul de “sus” dintre nori, acolo unde simti ca atingi cerul,  pentru ca, m-am nascut aproape de mare.

Trecerea anilor intr-o capitala aglomerata au facut din mine un “corporatist sedentar”, caruia ii place sa se mai plimbe prin parc la final de saptamana si uneori sa mai faca trasee prin muntii patriei. Dar nu am fost si nu m-am considerat niciodata o sportiva.

In urma cu un an si cateva luni, cineva m-a invitat la o sala de sport. N-aveam echipament, n-aveam conditie fizica, si ma simteam total straina de lumea aceea care, parea ca se simte bine cu ceea ce facea. Ma simteam stinghera si fara vlaga dupa cateva minute de executat miscarile pe care ni le arata frumoasa si tanara instructoare, cu muschii parca sculptati unul cate unul. Si m-am gandit asa, intr-o doara, ce-ar fi sa incerc sa vin mai des, sa imi fac abonament si sa imi misc un pic mai mult articulatiile anchilozate de statul la un birou cu un monitor in fata, eu care imi antrenam mai mult falangele degetelor la tastatura. E drept, n-am avut curaj sa fac asta singura, asa ca mi-am convins si sotul, in pofida vocilor care spuneau ca nu ne va tine mult miscarea cu… miscarea. Si, iata-ne prezenti in prima zi la ora 7 si 10 la sala de sport. Eu intarziind la prima mea ora de aerobic, si acceptata cu multa indulgenta de instructoare la o clasa care suna asa de ciudat… ceva despre intarirea inimii. Cred ca vreo doua zile abia mergeam dupa acea ora, care, nu doar ca nu imi intarise inima,ba mai mult, imi slabise muschii, credeam eu. Rasete la birou si ironii fata de felul in care abia imi “taram” trupul printre birouri. Am repetat miscarea cu ora 7 dimineata si in zilele urmatoare. Incercam si alte clase de aerobic, incercam aparatura de fitness din dotare, evident cu ceva teama si retinere la inceput.

Si intr-o zi, am ajuns la o clasa cu biciclete fixe. Nici nu stiam exact ce am de facut. Oamenii in jur isi reglau bicicleta, saua, ghidonul ia eu ma uitam la ei fara sa inteleg prea bine ce am de facut. Am rugat instructoarea sa imi arate si sa imi explice. Ora mi s-a parut atat de lunga si la fiecare 10 minute imi venea sa parasesc sala, pentru ca, simteam ca imi cedeaza genunchii, ca nu mai am aer si ca ma prabusesc. Am rezistat mai mult de rusine, pana la capat si am primit ca si recompensa alte 2 zile de taraiala in loc de mers, o febra musculara ce nu treacea cu niciun analgezic. Dar nu m-am lasat. A inceput sa imi placa tot mai mult sa merg in clasa cu biciclete fixe, sa imi revad colegii, instructorii, ba chiar, am inceput sa am simpatii fata de unii dintre ei. Devenise un ritual trezitul de dimineata cu ochii lipiti, schimbatul in viteza la vestiar si cocotatul pe bicicleta fixa, obligatoriu in primul rand.

Si totusi nu sunt o sportiva. Imi place sa fac spinning, si multa lume spune ca am luat-o razna. Imi place sa ascult muzica si sa fac sport, imi place sa il aud tipand pe instructor incurajandu-ne sa ne crestem nivelul, imi place sa transpir, imi place senzatia de putere pe care mi-o da efortul sustinut, imi place finalul… imi place zambetul din dreapta mea.

Si totusi nu ma consider o sportiva. Fac spinning de 4 ori pe saptamana si uneori un semimaraton de 2 ore sambata.Nu particip la maratoane de alergare si la nicio competitie sportiva oficiala.

In urma cu cateva luni, angajatorul a decis relocarea mea si a colegilor de birou intr-un sediu nou. O cladire imensa, considerata cea mai inalta din Romania. Si atunci, cand enervata de impachetari-despachetari am ajuns aici, m-am intrebat si am intrebat in jur daca vom avea voie macar o data, o singura data, sa urcam pana sus, la ultimul etaj. Se intampla in martie anul acesta.

In septembrie abia, ni s-a dat voie sa vizitam ultimul etaj al cladirii in care lucrez. Eram asa de entuziasta. In sfarsit, avem si noi un Eiffelul nostru, un Montparnasse si puteam sa privesc Bucurestiul de sus!

Se spune ca “Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!”. Poate ca este ceva adevar in zicerea aceasta, pentru ca, in noiembrie am primit un e-mail care ne provoca sa urcam “la pas” pana sus pentru o cauza nobila. Pe trepte, cele 34 de etaje ale sediului in care lucrez. Am simtit o mare emotie citindu-l. Aproape ca nu imi venea sa cred. Si m-am inscris.Pe ultima suta, mai mult convinsa de altii.

In urma cu doua saptamani, am primit confirmarea participarii si numarul de pe tricou. Apoi o invitatie la antrenamente oficiale. Mai mult de teama, am mers la un antrenament si nu mici au fost emotiile, chiar daca multa lume imi spunea ca sunt o sportiva…Imi era teama ca nu o sa reusesc, ca o sa mi se faca rau, ca nu o sa am aer… si cu teama asta am urcat cele 34 de etaje in mai putin de 10 minute.Ce cautam eu intre atatia sportivi care participasera la competitii, maratoane… eu, o simpla pasionata de spinning in sala?

Azi a fost ziua competitiei… a alergarii pe scari pana la cer. O zi asteptata dar plina de emotie. O zi cu soare si un vant taios care ridica ultimile frunze cazute pe alei.

Am luat startul impreuna cu colega de birou care ma incurajase sa particip. Am urcat cele 680 de trepte fara sa le numar, fara sa privesc in sus, fara sa verific la ce etaj eram si cate urcasem. Am urcat cand alergand cand mergand, cand tragandu-ma de balustrade… cate una sau cate doua trepte, incercand sa respir cat mai bine si sa imi dozez cat mai bine energia pana sus. Treaba cu etajele a tinut pana la etajul 28… de unde auzeam cat de aproape eram de finish… nebunia si bucuria exploziva de sus. Si dupa 5 minute si 53 de secunde de la start am ajuns la destinatia mea. Greu de descris bucuria si implinirea simtite. Nu e un timp record. Au fost multi care au reusit mai mult, sportivi adevarati.
           Eu nu sunt sportiva, imi place insa sa fac miscare si imi place cum pasiunea aceasta reuneste oameni frumosi, buni, oameni inteligenti, oameni cu fair-play.

Astazi, doi colegi mi-au spus ca sunt sportiva. Ca acest timp arata ca am o conditie si o pregatire de sportiva. Am ridicat din umeri neincrezatoare. Ma bucura mai mult ca am reusit la 34 sa urc 34, chiar daca, multi in jurul meu si poate nici eu, nu eram prea convinsi ca pot. Chiar daca, multi din jurul meu nu intelegeau de ce vreau sa fac asta.

Da, am 34 de ani, impliniti acum 2 luni. Mama este bolnava de inima iar tata ne-a parasit pentru a urca in cer, la 57 de ani, dupa un accident cerebral vascular. Am decis sa lupt cu o mostenire genetica. Am decis sa schimb cursul istoricului medical, am decis sa schimb rezultatele analizelor, am decis sa am o inima puternica si un organism sanatos! Am decis sa traiesc mult si sa fac cat mai multe!

 Astazi am invins! Am urcat 34 de etaje la 34 de ani si m-am simtit fantastic acolo sus printre nori! Azi m-am gandit la tata care e undeva sus, si stiu ca mi-a fost alaturi si s-a bucurat pentru mine. Am urcat intr-o cladire care strapunge cerul, poate si pentru a ajunge cat mai tarziu acolo, in ceruri.

Si totusi nu ma consider o sportiva, ci doar un om caruia ii place sa faca miscare si sa fie sanatos si fericit.

Reclamatie de la Bucuresti

Constanta. 11 februarie 2013  Oficiul postal nr. X.

Un diriginte de posta provinciala si mica, plictisit, respirand greu din cauza kilogramelor in plus pe care le cara de prea mult timp dupa el si care au deformat scaunul sau “directorial”.

Citeste, semneaza, citeste, repartizeaza, semneaza si se mai uita din cand in cand la ceas in speranta ca va indica ora sfarsitului de program.

Deodata ceva il face sa i se incrunte privirea deasupra ochelarilor de citit nestersi de prea mult timp.

“Pfuai! Reclamatie!Si nu de oriunde. De la Capitala.”

“Stimate domnule diriginte…. Va facem cunoscut pe aceasta cale ca beneficiarul unui abonament al publicatiei pe care cu cinste o conducem si o aducem la lumina ochilor cititorilor nostri, nu primeste numerele publicatiei. Redam adrisantul si locatia unde nu se regaseste publicatia. Reclamam serviciul defectuos al Companiei Nationale  -in speta Oficiul Postal pe care cu onoare il conduceti si va rugam sa dispuneti in consecinta si  sa ne comunicati modalitatea de rezolvare a incidentului sezizat…..Cu stima, conducerea publicatiei. Data.semnatura”

Nervos. Pune o mana pe receptor, formeaza un interior scurt si isi sterge ochelarii cu cealalta mana. “Cine este factorul postal pentru zona 2 a oficiului nostru? Sa vina la mine urgent!”

Timid, doamna postarita ciocane la usa sefului. Isi mai aseaza un pliu la fusta si isi trece mana prin par ca un ultim retus. Intra temator. Se aseaza pe scaunul din fata sefului. Citeste reclamatia tinand-o cu mainile din ce in ce mai tremurande si umede de la emotie si neliniste.

In zona ei de acoperire pentru distribuirea corespondentei are un singur abonat al publicatiei respective. Stie cum il cheama si a mai servit chiar si cafea uneori acolo. Isi stie cam toti destinatarii pe nume. Stie daca au sau nu copii, daca sunt sau nu vaduvi, daca sunt sau nu pensionari ori someri, daca au sau nu animale de companie… daca fac sau nu o cafea pe gustul ei. Isi aminteste exact ca ieri a dus-o personal, pe ea, pe publicatie la destinatar. I s-a parut un pic ciudat ca erau mai multe pachete, insa a crezut ca e un supliment. Nu a mai citit ce scria pe biletelul cu adresa din interiorul foliei protectoare in care era impachetata publicatia.

Dar surpriza! In zona ei aparuse un al doilea abonat, iar publicatia avea un nume in plus. Nu a fost atenta si va fi penalizata pentru neatentie. I se facuse reclamatie de la Bucuresti!

Asta o putea costa avertisment, reducerea remuneratiei si in cazuri mai grave chiar concedierea.

                                                            *

Constanta.Apartament de bloc. Etajul patru/patru. O doamna vorbeste la telefonul mobil cu fiica ei.

“Nu, nu am primit-o. Trebuia si saptamana trecuta sa o primesc? Or fi luat-o copii needucati de la cutia postala. Ce lume! Sa furi corespondenta vecinilor de bloc! Asta este!Asta e lumea in care traim! Unde o sa ajungem?”

 

                                                            *

Birou de multinationala. Sediul central. Bucuresti. O tanara redacteaza un e-mail.

“Va informez cu acest prilej ca publicatia a carei contravaloare am achitat-o prin ordin de plata, nu este receptionata de catre destinatar. Rog a se identifica problemele in vederea rezolvarii situatiei. Cu stima!”

Primeste raspunsul a doua zi in acelasi ton politicos:

“Va informam ca am reclamat CN Postei sesizarea. Intre timp vom comunica de la sediul redactiei numerele editate pana in prezent catre destinatar. Va multumim”

Raspunde:

“Multumesc pentru promptitudine. Sper sa se remedieze deficientele si sa reinnoiesc abonamentul la finalul perioadei deja contractate. Va multumesc”

                                                             *

Constanta. Acelasi apartament 4/4. Doamna postarita suna la usa. Isi cere scuze. Raspunde doamna care vorbise cu fiica ei in urma cu o zi. Fiica ei, cea care transmisese e-mailul de la compania multinationala.

Doamna postarita explica precipitat situatia. Mai cere odata scuze pentru eroarea de a distribui publicatia altei persoane, singurei persoane abonate din zona ei la publicatia respectiva. Incepe sa planga de emotie si roaga doamna destinatar sa o ierte. O roaga sa intervina la fiica ei de la Bucuresti si sa retraga reclamatia. Ca are si ea o familie, si nu mai are prea multi ani pana la pensie, ca are un venit mic dar sigur pana la urma si mai greseste omul, ca e om si a adus pana si revistele furnizate eronat. Le-a cerut de la celalalt abonat, care usor mirat ca le primise, le-a restituit, e drept despachetate dar intacte. Promite ca nu va mai face greseala. Ca acum stie ca are doi abonati ai aceleiasi publicatii, care de fapt acum a inteles si ea – erau doua publicatii diferite cu nume atat de asemenatoare si apartinand aceluiasi trust de presa, dar cine le mai stie numele cand sunt atatea!Si apoi, cum sa se gandeasca, primul abonat al publicatiei X era femeie, asa ca i s-a parut normal sa primeasca si “suplimentul” publicatiei – “X- pentru femei”. Se inselase amarnic.

Doamana destinatar multumeste, primeste revistele, si incearca sa o linisteasca pe doamna postarita.

                                                            *

“Deci le-ai primit? Toate numerele? Erau desfacute? Scrie numele tau pe ele?Incredibil!

Nu am facut eu reclamatie mama! Cei de la revista. Le-am dat eu e-mail. Asa au spus? Ca au primit sesizare de la Bucuresti? Si? Plangea? Biata femeie? Pai de ce nu era si ea atenta? Nu trebuia decat sa citeasca destinatarul.Asta e treaba dumneaei pana la urma. Asta face un factor postal: citeste, sorteaza, comunica corespondenta destinatarilor din aria sa. In regula, incerc sa “retrag” sesizarea sa le spun ca s-a rezolvat. Atentie insa: vei mai primi de saptamana viitoare inca una. Te-am mai abonat la o revista. Alt trust.Sa ne intelegem. Daca nu, alta reclamatie!”

                                                            *

Cam asa imi imaginez sa se fi petrecut lucrurile cu o publicatie saptamanala, la care am abonat-o pe mama din biroul meu de multinationala. Dorinta mea de a-i face o bucurie de o zi pe saptamana, devenita o drama pentru unii si poate o poveste usor amuzanta pentru altii.

Iata cum o intentie buna pana la urma a produs neplaceri unor persoane -cel putin doua, daca nu si mai multe.

Caci, atunci cand primesti o reclamatie tocmai de la Bucuresti, nu e de joaca. E de la capitala si cu astia din capitala nu te joci… ca una doua ti-au facut reclamatie si ti se taie din salariu.

Scrisoare catre o prietena care va vizita Parisul

Draga mea, 

 

In aceasta seara, mergand cu bicicleta prin parcul Titan ma gandeam la perioada de acum fix trei ani cand, am vizitat prima data Parisul, orasul meu de suflet inca dinainte de a-l cunoaste in mod direct.

Parca ar fi fost ieri ziua in care cautam Foubourg Saint-Denis la statia de metrou Chateau d'Eau... ce vremuri!

Ma asteptau atatea surprize si locuri care au ramas de atunci in inima mea de francofila inca de la varsta de 11 ani, cand limba franceza m-a cucerit prin muzicalitatea ei!

Evident si eu mi-am dorit sa vad maximum de lucruri in minimum de timp... ca de, ca romanul, maximum de chestii la minimum de bani... si m-a costat ceva mai mult si mai important decat bani, dar asta e alta poveste.

Dar, gata cu melancolia!

Ce mi-a placut mult: Turnul evident si toata zona din jur. (Tips and tricks - ca sa nu stati la cea mai mare coada, va recomand sa stati la coada pentru urcat scarile cu piciorul pana la etajul limita(apoi veti lua de doua ori liftul, daca imi amintesc bine). Pe langa faptul ca e ceva mai ieftin - nu mult- vei simti mai bine emotia de a fi acolo si sentimentul pe care il vei avea sus va fi desavarsit. La un moment dat veti putea urca doar cu lift. Priviti de sus de la fiecare nivel si bucurati-va de privelistea de sus! Mergeti asa cam cu ceva timp inainte sa apuna soarele, ca la final sa vedeti si luminile de noapte.  Fiindca mergeti intr-o perioada cu adevarat plina din punct de vedere turistic, o sa vi se para centrul lumii, si turnul Babel acolo sus... dar nu spun mai mult...)

Daca mai sunt baietii aia la piciorul turnului cu gaufre si ciocolata, gem sau castane, nu rata!:) Mie mi-au placut mult.

A, si pentru ca tot suntem la capitolul degustat, sa nu uit, neaaparat sa mananci un ecler cu ciocolata si vnilie veritabil si rata cu vin! Iti mai amintesti vremurilecand ne luam eclere de la Chocolat si rememoram eclerele de la Paris? Astea din Paris ar trebui sa le depaseasca! Chiar daca sunt zgarciti la portii, merita!

De altfel ar trebui sa stii ca daca vrei sa te saturi mergi la Quick si Mc'Do', la restaurantele cu specific pe langa ca nu te prea saturi, costa si nici nu poti manca decat intre anumite ore(ca doar nu credeai ca esti in Romanica unde mananci carne fripta si la ora 10 :) )

Ce mi-a mai placut... plimbarea pe Champs-Elisee... cumva mi-a amintit de Bucuresti, asa un pic,  si iti recomand sa mergi pana la Arcul de Triumf.

Apoi, evident, gradinile Luxembourg, unde eu imi amintesc ca m-am certat un pic cu actualul meu sot, pentru ca il haituisem toata ziua prin oras sa vad cat mai multe...

O surpriza placuta pentru mine, la care nu ma asteptam, a fost Muzeul asiatic. E aproape de o statie de metrou(am uitat care:( ). Si daca vrei sa apuci sa il vezi pe tot, rezerva-ti cam 3-4 ore. :) Mie mi-a placut si mi s-a parut foarte interesant si plin de fineturi.

Dar nu e musai sa te inchizi in muzee, mai ales daca e vremea frumoasa.

Gradinile din Versailles si chiar si unele incaperi sunt asa, exact ca in povestile cu printi si printese... acum cateva sute de ani au fost aievea prin acele gradini frumoase in care seara, daca mergeai pe langa vreo fereastra, te-ai fi putut lejer trezi cu un continut de oala de noapte in cap... caci, toaletele au fost construite mult mai tarziu peste timp...:)

Noi am luat un mic pranz la picnic pe iarba(care nu stiu cum naiba acolo era atat de curata!) la umbra unui copac inalt de pe aleea principala. Pentru ca eu sunt fan parcuri, gradini , plimbari si verdeata, si pentru ca in ziua in care am mers noi era mult soare, a fost un real deliciu. Evident, nu am vizitat chiar toate domeniile, dar nici nu am ramas cu veun regret, si plimbarea prin gradini nu as fi dat-o pe vizitatul unui alt sir de incaperi ornate frumos, bogat si uneori obositor privirii. :)

In Versailles ajungi cu un tren care e conectat la metrou, adica de la metrou ajungi cumva la SNCF, dar nu as sti sa iti explic cum... noi am intrebat o tanti de la metrou.

Ar mai fi de spus... de pilda, am eu un noroc ca in fiecare an in care am mers, Muzeul Guillomet(cred) al modei sa fi fost in renovare; imi amintesc insa cu placere de imensa piata volanta din apropiere de unde am luat mancare cu 12 euro pentru doua persoane(multa si buna) chinezeasca, pe care ulterior am mancat-o de ciuda pe iarba din fata muzeului niciodata vizitat de noi. Daca ajungi cumva si nu e inca in renovare, ada' si la mandica o vedere... :) 

Despre Louvru, s-au tot spus, cum ca... sa mergi la Paris si sa nu il vezi, fotografiezi, ar fi o mare blasfemie... si totusi... Daca intr-o zi ar fi urat afara si ar ploua, cum se intampla destul de des in Paris, ei bine, ti-ai gasit cu ce sa iti ocupi timpul. Asa a fost si ziua in care am ajuns noi acolo, mancati in prealabil(it's a must!!) pentru ca, daca AFI Mall ti se parea mare, ei bine aveai repere gresite. Ca sa nu te apuce noaptea, ca sa nu iti bati joc de tine, de cel de langa tine si de ceea ce e expus acolo, ca sa ramai totusi cu ceva si sa nu simti ca iti vine rau daca mai vezi un singur exponat, fixeaza-ti tinte. Daca iti doresti ceva anume, alege sa vezi fix acel ceva si nu te lasa coplesita de idei preconcepute si de dorinta de a bifa toate celebritatile... :) Cineva mi-a povestit odata ca l-a vazut intr-o zi pe tot. Mi-a fost mila de el!

Eu am vazut doar sectiunea cu egipteni, pentru ca citisem ca acolo este un important tezaur a ceea ce s-a explorat si descoperit in Valea Regilor, si pentru ca, recunosc, mumiile m-au fascinat dintotdeauna. E un spectacol si te minunezi cat de inteligenti erau egiptenii antici. Dar asta din punctul meu de vedere... :)

Daca tot suntem la capitolul muzee de vizitat in vreme urata, cand ti s-ar uda pantofii si nu ai avea chef sa umbli prin ploaie, aici ar fi si fosta Gara Orsay, unde au facut francezii un muzeu exceptional, in care toti impresionistii sunt la ei acasa. Spun impresionistii, caci asta mi-a placut mie, insa sunt bine reprezentate toate curentele si stilurile de sculptura si pictura importante... acolo e cultura pe bune si pe paine. Si sa nu uiti te rog sa iesi sus pe terasa sa gusti un sandvich si sa te bucuri de privelistea unor cladiri vechi de peste suta de ani conservate atat de bine!

Si tot aici la muzee, nu uita ca avem un roman pe care francezii inca il venereaza si ii cinstesc amintirea ca si cum ar fi fost unul de-ai lor - langa Pompidou - centrul de arta moderna - unde arta depaseste orice conventie si conventionalism, se afla un loc inchinat muncii, artei si personalitii lui Brancusi. Te vei simti brusc mandra ca esti nascuta in aceeasi tara cu acest mare sculptor, genial prin simplitate si inovatie.

Te-ai plictisit de muzee? Cred si eu, ar fi mare pacat sa fi ajuns in Paris si sa nu fi ramas macar cu un suvenir. Si pentru ca, esti atat de sensibila la frumos(doar ai asimilat atata arta prin muzeele de mai sus) ar fi pacat sa nu aplici cele invatate si sa nu iti cumperi macar o rochita din Les Halles sau din mall-ul facut chiar si sub pamant in Defence! Unde mai pui ca in Defence ai si ce vedea in exterior pana ajungi la magazine. 

Ce, credeai ca te poti atinge pe Champs Elisee de ceva :)?. Nu te speria, in Les Halles(care este chiar la statia de metrou cu acelasi nume) este imposibil sa nu ti se lipeasca ceva de manute. :) Si chiar daca o sa spui ca nu ai nevoie de nimic, chiar e pacat sa nu ramai macar cu o rochita(ca tot e vara) pe care o poti arata mai tarziu acasa prietenelor un pic invidioase ca ti-ai luat-o din capitala modei! :)

Eu am mers in general la magazinele care la noi nu erau, insa desi acum sunt si la noi reprezentante, personal am gasit oferta de acolo mai bogata... (sau poate eram eu eu imbatata de aerul parizian)

Aoleu, am spus sa iti dau cateva idei si eu m-am intins pe randuri intregi! Dar, desi nu a trecut mult de cand i-am respirat aerul umed si racoros, inca imi e dor de el, eternul si minunatul Paris in care limba este o muzica pentru urechile mele...

De vizitat pe vreme buna: Catedrala Notre-Dame, Sacre Coeur, pentru ca nu atat ele insele sunt impresionante(nu ca n-ar fi) dar este deosebit insasi peisajul din jur... Sa te plimbi pe malul Senei, sa privesti de pe colina lui Sacre Coeur orasul, alaturi de persoana draga - priceless- cum spune Lucian.

Parisul este fascinant si este nedrept fata de noi insine si fata de el, sa incercam sa ii descoperim toate frumusetile, minunile si secretele in pas alergator, in timp scurt... Parisul trebuie mirosit, simtit, trait, gustat pe indelete, cu riscul de a lasa deoparte lucruri bifate acasa pe site-uri, in discutiile cu cei ce l-au vizitat inaintea noastra. De Paris trebuie sa te bucuri ca de un fel de mancare delicios pe care din pacate nu il putem termina pur si simplu pentru ca este... prea mult... :)

Parisul plin de contraste iti place sau nu, functie de stare, de asteptari, de experientele personale. Eu ii inteleg si pe cei ce nu au ramas atat de placut impresionati dupa o vizita acolo. Sa nu uitam ca este un oras vechi de sute de ani, ca a dat tonul in moda multor vremuri si in multe domenii, sa nu uitam ca francezi sunt uneori aroganti si se cred buricul pamantului, la umbra faimei lor seculare de cuceritori ai lumii...Dar in fond sunt baieti buni, un pic speriati si ei de invazia de emigranti din toate colturile lumii...(cu precadere din Africa si Asia, dar nu numai!)

Sper ca ti-a fost de folos si ca ti-a deschis si mai mult apetitul de a-l vizita, descoperi, si te astept cu impresii si cu noutati!

Vacanta placuta!

Spre centrul pamantului

Noapte. Stele multe semanate pe cer de parca ar fi grane pe un ogor fertil. Liniste tulburata doar de zgomot de valuri sparte.

Alarma ceasului profaneaza intunericul si pacea ce domneste peste intreg universul.

Mirata, deschid pe rand un ochi, apoi pe celalalt. E 4 a.m. la capatul lumii. Si, desi biroul e la zeci de mii de kilometri distanta, trebuie sa ma trezesc. O fac nu fara o urma de regret... visam ceva frumos, nu imi amintesc exact ce si e asa noapte inca...

Imi cobor pe rand picioarele spre sol: unul, apoi celalalt. Inainte sa il pun pe ultimul, zaresc ceva miscator si zglobiu sarind dintr-un papuc.

In Bucuresti as fi sarit ca arsa si as fi tipat atat itr-atat, incat pana si cea mai tare de ureche vecina m-ar fi auzit. Aici doar imi frec mirata ochii si ridic din umeri oftand usurata.

-          Ce sa iti fac micuto, daca tocmai acolo ti-ai gasit sa dormi, in papucul meu? Bine ca nu te-am ranit!

Simpatica reptila – margouillat e demult sub umbra patului, protejata in intuneric.

In fix 10 minute suntem gata echipati, inarmati cu sfaturi si harti ale zonei ce urmeaza sa o exploram. Indes in rucsac doua batoane de ciocolata sterpelite din frigider si doi litri de apa rece. Mai fac o ultima verificare si iesim. Avem un drum destul de lung de facut.

Inainte sa ne urcam in masina, ne mai oprim sa privim stelele.

-          Ti-am spus, ca nu ma pot satura sa le admir! Uite acolo constelatia...

Abia aud numele constelatiei, mor de somn, dar sunt nerabdatoare sa ne punem odata in miscare. Acum l-a gasit privitul in stele?!

-          Orionul, il vezi? Uite si .... Ok, bine hai ca mergem.(nu fara o parere de rau). Tine tu hartile sa-mi fi copilot! Ma bazez pe tine, da?

Eu nu prea m-as baza. De obicei cand mergem pe astfel de trasee, spre munte mi se face rau sau adorm. Aprob totusi din cap, de parca cuvintele mi-au ramas blocate undeva, pe perna.

-          Nu se poate, benzinarie temporar indisponibila! Ce se intampla aici? In viata mea nu am mai intalnit asa ceva...

M-am trezit intr-un intuneric, cenzurat de lumina unui timid si rosu rasarit... Se vede pe un deal, in departare, orasul pe care tocmai l-am parasit.

Uraaaa! A doua benzinarie din Saint-Pierre are benzina. Nu insa si supermarketul deschis. Speram la un mic-dejun... Eh, Asta e!

Ne oprim iar. Offf, ce mai e? Tot bordul e acoperit de doua harti mari, deschise... Deci o luam pe N3 apoi pe N...(nu mai stiu care)... Gata! Stim! Am descoperit drumul!

Dupa aproximativ 2 ore de N nu mai stiu cat, serpuitor si ireal luminat, dam de un drum forestier cu indicatoare din lemn pe care scrie citet :”Catre Vulcan”. Si singura emotie care ne strabate este aceea ,de a descoperi ceva nou, ceva nemaiintalnit pana atunci.

Este ora 7 a.m. si mergem de ceva timp. Micul nostru dejun pare deja vis frumos, aproape uitat.

Trecem pe langa un peisaj selenar (asa il numim noi pentru ca seamana cu ceea ce am vazut noi la TV ca fiind imagini de pe suprafata Lunii). Pas de sable. Este o intindere de cenusa proaspata care aproape iti ia mintile. Ne credem personaje de filme SF si ne ciupim, sa fim siguri ca nu e vis. Apoi facem fotografii. Peisajului singur si peisajului cu noi. Ne ajuta si alti temerari porniti in aceeasi aventura. Aproape ca la fiecare refugiu, ne vine sa ne oprim. Succesiunea e simpla: oprim vehicolul, ne dam jos, admiram fara cuvinte, facem fotografii si cand ne revin cuvinte prea sarace ca sa descrie ce simtim, spunem cateva lucruri, ce par prostesti in comparatie cu ce e in jurul nostru.

Am gasit o cabana mica, unde, speram noi, ca vom putea lua o calorie-doua inainte de a ne arunca in necunoscut. Cu amabilitate ni se raspunde ca micul-dejun inca se mai serveste, dar privirea doamnei de la intrare, un pic mirata, imi trezeste suspiciuni. Micul–dejun a fost demult, judecand dupa pustiul din incapere... de lume si de hrana. Mai fac cateva fotografii pe fereastra si caut sa imi pun cate ceva in farfurie. Paine, unt si dulceata plus un pahar de lapte cu cacao. Mai infulecam pentru siguranta, inca o tartina cu unt, platim, multumim si plecam in graba. Nu imi amintesc sa fi baut vreodata un pahar de lapte mai repede!

La inceput de traseu parca e reuniune ca la 1 Mai la noi la Vama. (Nu am fost niciodata de 1 Mai la Vama, date fiind originile constantene, dar am vazut la tv). Lumea se echipeaza cu rucsaci, se da cu crema solara si isi schimba incaltarile. Slapii sunt lasati la odihna in portbagaje si inlocuiti cu bocanci solizi. Treaba pare serioasa! Unii imi zambesc incurajator, banuind ca nici nu imi imaginez ce ma asteapta.

Eu imi suflu nasul, caci se pare ca, in mod inexplicabil am racit (la plus 33 de grade Celsius!).

Mai facem cateva fotografii de sus si pornim in pas vivace spre vulcan.

La inceput pare usor, scari confectionate de om din patra si lemn, cu balustrade improvizate din corzi. Coboram. Asta e bine. Dar e un pic dificil, caci treptele sunt inalte si cotesc brusc, cand te astepti mai putin, in plus nu esti doar tu acolo ci o gramada de oameni.

Ajungem pe luna... Treptele s-au terminat baieti, de aici sunteti pe cont propriu! Urmati semnele albe de pe pietre si totul va fi ok.

Sarind de pe o piatra pe alta am un sentiment ciudat, parca as sari pe pietrele unui rau. Din cand in cand, mai vad cate o talpa de bocanc cazuta la datorie. Tot drumul pare un salt de broasca. (Unde sunt orele de educatie fizica cu pasul piticului, mersul uriasului, saritura broastei... abia acum le inteleg utilitatea). Si topaim asa vreme de 30-40 de minute cred, sau poate am obosit eu. Ajungem la primul reper: un con mic de vulcan adormit. Daca as avea energie(prea putin unt la micul-dejun!) as sari si eu inauntru. Il privesc de pe margine. E ca o groapa ceva mai adanca facuta in nisip.

Nu mai e demult vegetatie... E un desert imens si negru... timid, cateva firisoare de iarba isi scot capul pe dupa pietre. Nu as fi crezut ca in desert pot fi atatea culori!

Continuam. Gluma incepe sa se ingroase. Urcam. Si nu usor. Lava tanara sfaramata face terenul accidentat si greu accesibil. Doar marcajele ne mai ajuta si ne ghideaza pasii, evitand astfel alunecarea si uneori caderea. Picioarele parca nu mai vor sa ne asculte. Am obosit, sa mai scot sticla cu apa. Umblu cu ea in mana, si la fiecare 10 minute mai beau fara sa ma opresc din mers. Urcam, ocolim, coboram, urcam.

Am o senzatie de Jepii Mici, cand toata lumea ma saluta si merge mai departe. Regula e simpla: nu conteaza cine saluta primul, nu conteaza cine raspunde. Toti ne salutam de parca ne-am cunoaste, de parca am fi prieteni... Suntem cumva uniti prin aceasta experienta unica.

Imi place mult ca aud in jur vorbindu-se diverse limbi ale pamantului, aici intr-un capat de lume, aici unde a inceput, dar unde se poate termina totul.

Sunt extenuata! Imi curge nasul ingrozitor si simt ca ma arde soarele. De parca nu as fi avut suficiente pe cap, alarma telefonului suna iar. E ora la care de obicei, acasa ma trezesc, sa merg la serviciu(Am uitat sa schimb ora odata cu fusul orar). La inceput reusesc sa o ignor. Doar la inceput. Mai ca as prefera sa fiu acolo, dar imi alung repede din minte acest gand...

As vrea sa scurtez drumul, asa cum, acum, as vrea sa scurtez povestea lui. Pancarta de la inceput ne anunta ca este un traseu de 5 ore si jumatate dus-intors. Insa este un traseu in pustiu, in soare pe pietricele sfaramicioase ca de nisip ud, in salturi, in alunecari inevitabile care te-ar face oricand sa pierzi distanta parcursa pana atunci. Am vazut deja vreo trei oameni cu genunchii insangerati.

-          Hai! Mai e putin! Poti! Uite acolo, mai e putin!

Dar picioarele mele nu mai aud, nu mai asculta. Aproape ca as renunta. Ma doare infiorator capul, de la raceala, de la soare, de la efort, sau poate de la toate trei lalolalta. Vin cu propunerea de a ma opri si de a astepta acolo cuminte, pe o piatra. Si daca nu mai ajung, ce va fi? Se respinge categoric. De fapt nici eu nu accept. Sa pierd? Sa abandonez? Atat de usor?

Intalnesc oameni care coboara. Oameni care au fost acolo si au vazut, ce ar urma sa vad si eu. I-am vazut si pe cei, care ne-au fotografiat mai devreme. Deci nu mai e asa mult.

Parca nu se mai termina! Urcam, coboram iarasi. Am vazut oceanul! Cocotata pe un munte, privesc in departari si vad oceanul! E incredibil! Inca putin...

Pe o platforma mica, invingatorii isi savureaza momentul de glorie. Se cinstesc cu apa, cu portocale, cu bananane, batoane de ciocolata si alte bunatati. Unii se pupa, altii rad, pe unii ii copleseste emotia si le stralucesc cristale in ochi. Altii se dau iar cu crema solara.

Eu m-am prabusit fix in buza lui de vulcan fioros, adulmecand miros de ars, fumegand... carbuni stinsi... Cred ca povestile cu dragoni scuipatori de foc, in astfel de locuri au fost scrise. Ma las pe spate si privesc cand cerul, cand haul de necuprins. Cred ca orice este posibil!

E infiorator de cald. Parca ar fi o groapa plina cu cenusa fierbine! Dar bucuria imi cuprinde trupul si sufletul! Nu ma mai doare nimic. Ma simt plutind pe norii ce incep sa se lase usor pe caldera vulcanului.

In jur lumea isi face fotografii. Se aud aplauze, sunt felicitati cei care au ajuns in sfarsit. Aud un „La multi ani” in portugheza si niste propozitii scurte in germana.

Toata lumea fotografiaza pe toata lumea. Toata lumea vorbeste cu toata lumea. Parca am fi in tabara! Nu ne cunoastem dar ne purtam de parca am fi prieteni.

-          Bravo! Am ajuns! Hai sa facem o fotografie si noi doi... S’il vous plait monsieur... si vous pouvais...

Domnul ne face face cateva fotografii in momentul nostru de glorie. Zambim. Am ajuns aici. Suntem stapanii lumii! Am vazut buricul acestei fasii de pamant ireal. Aici s-a nascut, oare?

Drumul la intoarcere pare mult mai usor, mult mai rapid. A inceput sa ploua. Ma simt fix ca in dus. Un imens si binemeritat dus revarsat din nori, ne racoreste. Norii au coborat in munte si nu se mai vede nimic din splendoarea de mai devreme. Suntem la propriu in nori.

Ajungem la scarile de la inceput. La urcat dureaza mai mult. Ploua continuu. Suntem uzi pana la piele... mai devreme cu o ora ma ardea soarele acum imi ingheata nasul.

La cabana cumparam cateva vederi si apa si schimbam cateva cuvinte cu ceilalti invingatori.

Vad o ceata deasa si laptoasa, care aproape ascunde drumul...

Intram in masina infrigurati. Ne vine in minte cantecul „We are the champions” al trupei Queen, mai vreau sa spun ceva dar adorm  aproape instantaneu zambind si visez un hau de necuprins, fierbinte si negru, fumegand plin cu dragoni. Am reusit!!!

O vineri de februarie la Oceanul Indian

Dimineata. Calda de februarie. Inca invelita pe jumatate in cearceaf, deschid incet ochii. Oceanul e acolo, cu valurile spargandu-se inainte de a ajunge la mal. Bariera de corali le opreste facandu-le sa para degete dantelate alergand pe clape albe de pian, cantandu-si muzica aceeasi si parca alta in fiecare zi.

O intarziata margouillat inca isi cauta perechea dand cele mai pasionate concerte. Vantul adie incet si aduce cu el salinitate oceanica.

Imi umezesc buzele. Sunt sarate si apa vulcanica e atat de gustoasa cum niciodata nicaieri nu a mai fost. Ar trebui sa se faca o clasificare a apei din diverse parti ale lumii, asa cum se face la vinuri. Buchetul, greutatea, aroma. Se spune ca apa este inodora, incolora si ca nu are gust. Si totusi... aici apa are calitatea de a avea cel mai bun gust si nu numai.

Ma ridic si fug la dus. Nu am nevoie de sapun sau spumant, sampon. Nu doar ma racoreste dar ma si hidrateaza in fiecare por. Am uitat unde am pus cremele si nici nu conteaza.

Imi trag rapid costumul de baie, pantalonii scurti si un tricou si merg sa prepar un mic-dejun frugal cu aroma tropicala. Portocalele aici parca sunt altfel, mai dulci si pline de suc. Mai bem un pahar mare de apa, ca tot e buna si e cald. E deja 6 a.m. si soarele se ridica deasupra dealului pe care este asezata casa in care stam. Ar trebui sa ne grabim!

-Daca vrei, te putem lasa la plaja de la Etang-Sale! Sau la Saint-Leu les Bains.

Aleg Saint-Leu, pentru ca este mai aproape de casa. Am tot ce imi trebuie: crema solara, palarie si ochelari de soare, apa, prosop si o carte buna. Sunt singura pe plaja cu stegulet rosu si salvamari, care iti recomanda binevoitor sa nu inoti aici. Este risc de a fi muscat de pesti si intepat de arici de mare. Plus te poti taia in bucatele de coral aduse la mal de valuri. 

Stau si privesc in gol nesfarsitul. Oceanul pare etern, inexorabil, incomensurabil, infinit in uniune cu cerul.

Ceea ce ma fascineaza in fiecare zi este pictura impresionista pe care o realizeaza cerul, soarele si norii. Nu am mai vazut nori in atatea forme si culori! Si cum spunea cineva, oricat i-as fotografia, nu am cum sa transmit emotia pe care o simt privind in gol nesfarsitul.

-Alo! Mama? Da mama eu sunt. Stau la plaja. E cald si placut. Acolo ninge? Tot frig? Ufff! Da. Aici adie un pic vantul dar e cald. Azi i-am lasat pe baieti singuri si am venit la plaja. Cam arde soarele dar m-am pus la umbra unui palmier. Da mi-am dat cu crema solara. Citesc si ascult marea... adica oceanul. Mi-am balacit un pic picioarele. Nu am voie sa inot aici. E curata apa. Ii vezi fundul. Si calda!Multumesc, te pup!

Ma opresc, un baiat blond cu piele bronzata cu o carte in mana ma priveste insistent. Probabil m-a auzit vorbind intr-o limba necunoscuta lui. Parca ar intelege ceva dar nu suna a nimic din ceea ce stie el. 

Salvamarul cu piele ciocolatie ma priveste zambind. M-a salutat cand am venit. Aici toata lumea te saluta de parca ai fi la noi la tara...

Citesc. Captivanta carte. Intamplator, coperta pare ca se potriveste cu ce e in jur. Chipuri creole si ciocolatii...

Mai incolo un baiat cu rasta in cap doarme direct pe nisip la umbra.

A cam inceput sa ma arda, chiar si la umbra. Poate ar trebui sa schimb locul. Ma racoresc un pic la robinetul cu apa si o iau din loc. Cam puternic soarele, dar merg pe la umbra. Nu prea stiu locurile dar cu oceanul in dreapta nu am cum sa ma ratacesc. O iau aiurea pe niste stradute si merg spre vest(cred).

Am ajuns la terasa de pe plaja unde mai fusesem cu cateva zile inainte. Cer apa si ma asez la o masuta din plastic pusa direct pe nisip. Imi privesc picioarele ingropate in nisip. Are o culoare ciudata nisipul aici - un gri inchis, fin si stralucitor. Copacii aici cresc direct in nisip si sunt foarte inalti. E plin pe jos de semintele lor. Daca umbli descult te si inteapa un pic.

La terasa de culoarea verde-brotacel se aude o muzica reggae... in ton cu baietii stransi in jurul ei, cu cate o Dodo in mana. „La Dodo Le La” scrie pe unul din peretii terasei. Asta inseamna ca au Dodo din plin J. De fapt este o afirmatie in creola, care spune: ca Dodo e acolo.

Dodo este berea locala. In trecut era o pasare grasa cat un miel. Baietii mi-au spus ca de fapt pasarea asta era foarte simpatica si nu zbura si nici nu prea era aici, ci in Mauritius (adica la o aruncatura de "vasla", cam ca de la Bucuresti la Constanta) dar oricum a disparut din cauza colonistilor care au adus cu ei si  porci sa ii creasca. Porcii i-au mancat ouale pana nu a mai ramas nimic din ea si urmasii ei...

Acum e doar un simbol si o marca. Pe aceeasi sticla maron-inchis mai scrie si Bourbon. Pe mine ma duce cu gandul la vanilie acest nume... asa ca am denumit-o „berea cu vanilie”, desi nici pomeneala de vanilie in ea...

Citesc. Langa mine doua fete creole vorbesc. Pare ca s-au cam pilit cu cateva Dodo-uri(arunc un ochi la masa lor si constat ca nu m-am  inselat). Inteleg tot ce spun, desi franceza lor e destul de chinuita si slab vocalizata insa puternic alcoolizata. Se simt bine. Din discutii aflu ca sunt dupa programul de lucru si ca e ziua uneia din ele.

Mi s-a facut foame. Il rog pe baiatul de la bar sa imi pregateasca un american si sa ma cheme cand e gata. Imi zambeste pentru ca m-a recunoscut sau pur si simplu ca asa face de obicei. Aici cam toata lumea zambeste nu neaaparat cu motiv. Si mai toata lumea da mana cu tine.

Ma reintorc la cartea si la sticla mea cu apa. In 10 minute imi savurez americanul. J Adica sandvich-ul cald cu sunca, cartofi si branza. Un fel de shaorma cu de toate local. Intre timp se schimba si repertoriul muzical. Se aude in difuzor Cobain... Draga Kurt, daca ai fi ajuns aici sigur ai fi avut un mare chef sa traiesti forever... Eh, oricum consoleaza-te ca ti-ai castigat eternitatea prin muzica pe care ne-ai lasat-o! Si eu o ascult atat de departe de locul unde a fost creata! Kurt imi zambeste si el, si merge sa faca baie in ocean. Putin ii pasa ca aici nu are voie sa inoate. Aici nu sunt salvamari...

A zburat timpul si nici nu am realizat cat a trecut. Chiar imi era foame asa ca imi mananc tot americanul fara nazuri ca alte dati ca bagheta e prea mare.

-Hei, ce faci? Esti ok? Unde esti? Venim sa te luam? Nu ai dat niciun semn.La care terasa? Aha. Hai ca vin si eu. Fac cinste cu o inghetata de vanilie.

(Aici parca totul miroase a vanilie chiar daca nu e neaaparat cu vanilie, sau asa mi se pare mie.Un alt simbol local.)

Si stam impreuna pana aproape de asfintit. Pe partea asta de insula soarele se duce la culcare. Si o face foarte repede de parca ar fi prea obosit dupa cat a incalzit ocean si pamant in acelasi timp. Bine domnule, noapte buna, ti-ai facut bine treaba asa ca mergi linistit sa dormi! Ne vedem dimineata dar vezi intarzie si dumneata un pic. La noapte mai stam si noi sa admiram stelele si sa le numaram. Aici sunt mai multe si ca la noi acasa! S-a facut? Pe maine!

Si adormim si noi curand in cantec de margouillat si valuri sparte in bariera de corali.

Promisiune

Nu am mai scris demult. Prea mult? Se pare ca da pentru cei ce aveau rabdarea sa citeasca.

Am promis ca voi reveni curand. Lor si mie.

Asta pentru a demonstra ca nu doar nefericirea este o muza ci mai ales fericirea. Glumesc.

Scurt, sec si simplu: M-am intors!