Recunosc. Imi gasesc cu greu cuvintele pentru ca mahnirea si inversunarea nu prea imi dau pace.
Visez la o tara in care respectul si legile nu sunt doar notiuni abstracte. Visez la restaurante si cluburi fara fum, visez la momente placute neintrerupte de tuse convulsiva si plamani chinuiti. Visez la utopia unei exprimari coerente si a unei priviri neincetosate... Visez la mai multa intelegere fata de minoritatea care incearca fara sanse, sa scape intoxicatiei generale.
Sincer am mari indoieli ca in afara de un dezgust fata de total inesteticele fotografii cu ravagiile mai mult sau mai putin demonstrate pe care le genereaza tutunul, exista un real impact la nivel psihologic asupra tuturor celor care ingrasa conturile companiilor producatoare de produse si accesorii generatoare de pseudoplaceri toxice.
Sincer acele fotografii si pe mine ma enerveaza. Am vazut suficienti adepti la varste avansate ca mai cred ca acele boli au in majoritatea cazurilor legatura directa cu acest obicei importat in urma cu secole din Lumea Noua.
Am prieteni buni cu acest obicei si nu ii blamez. Este doar optiunea lor nu a mea. Atata vreme cat nu imi afecteaza viata si aerul pe care il respir. Eu am ales asa cum au ales si ei.
Alegerea mea insa pare sa nu depinda de mine. Pentru ca alegerea lor, imi afecteaza in mod direct existenta. Nu ma intereseaza statisticile, este mai mult decat clar(chiar si atunci cand nu am ochelarii pe nas) ca majoritatea sunt ei nu eu. Si asta mi se aminteste in fiecare moment cand incerc sa socializez.
Un exemplu elocvent al marginalizarii: dupa intrarea in vigoare a unei "inteligente" norme, conform careia locatiile au trebuit sa isi declare intentiile cu sau fara fum, majoritatea a ales: "cu".
De cateva saptamani incerc sa ies cu prietenii sa mancam. Sa mancam, sa vorbim, sa ne simtim bine... fara nori si ceata in jurul nostru. Aproape ca am renuntat sa caut locatii care sa corespunda acestui "inalt" si "intangibil" standard.
Seara trecuta am avut placerea sa intalnesc un prieten drag cu care am luat masa. Era un afis vizibil inca de la intrare, suficient de clar si mare afisat in incaperea in care ne aflam. Un mesaj simplu, usor de vazut si de citit. Evident daca stii sa citesti si ai capacitatea intelectuala sa intelegi acea informare. Era o informare si nu o rugaminte sau indemn! Si totusi la nici un metru distanta de acest afis, ironic parca instalat acolo, doua persoane isi consumau placerea acestui obicei de secole. Pacat de mancarea buna de acolo!
Nu caut vinovati, si eu am o parte de vina, probabil. Am ales sa traiesc aici, si imi merit poate soarta...
Oare chiar nu mai am nici o sansa sa ies din cursa asta decat daca as pleca? Nu imi ramane decat sa sper ca peste cativa ani, vom atinge un nivel de civilizatie si respect fata de optiunile fiecaruia asa cum se intampla in alte parti? Cand fumurile vor deveni exceptia si nu regula... Sa mai sper sau sa plec?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Suferi prea mult din cauza fumului. Imi amintesc ca ieseam cateodata la restaurant si pe vremea lui Ceausescu, care era incomparabil mai malign decat fumul de tigara. Si reuseam sa ma simt bine, pentru ca era mai important sa ma simt bine decat coplesit.
RăspundețiȘtergereDaca vei emigra, vei fi trista intr-un oras fara tigari ca esti departe de tara ta. Eu cred ca ar trebui sa te gandesti mai mult la tine, decat la ceilalti. Iar daca fumul devine insuportabil, te ridici de la masa si pleci. Da, esti evreica tiganca homosexuala intr-o tara nazista! Go to Palestina sau cauta un loc mai putin sovin.
Postarea ta se potriveste foarte bine cu ce mi s-a intamplat in urma cu cateva zile. Eram la munte si ne-am oprit la un restaurant de langa partie, destul de inghetati de frig, sa mancam ceva cald. Bucuria a fost foarte mare cand am vazut ca exista si salon pentru nefumatori. Am fost uimti si mandri ca totusi evolueaza si la noi lucrurile. Ne-am asezat la masa si am asteptat. Era destul de frig in acea incapere iar usa nu prea era inchisa de cei ce o foloseau. Cand l-am rugat pe un domn ce tocmai a intrat daca vrea sa inchida usa ne-a raspuns sec:"NU" si si-a continuat drumul. Ne-am fi ridicat ca plecam, dar aveam cu noi un copil caruia ii era foame si primul restaurant nu era chiar asa aproape (plus timpul pierdut cu imbracat copil, plansetele de rigoare pentru ca la 2 ani nu intelegi lumea in care traiesti si de ce trebuie sa te muti de colo colo- abia daca o intelegem la varsta noastra).
RăspundețiȘtergereDupa ce am asteptat peste 30 de minute (timp in care in cealalta sala (unde ne era permis sa ne aruncam o privire printr-un geam) lumea manca pe banda rulanta, bucurandu-se de caldura in tinute cu maneca scurta) in sfarsit ni s-a luat comanda si am reusit sa mancam. Copilul adormise intre timp si totul a fost un dezastru total.
Toate astea pentru ca am ales sa nu fumam, sa nu fim ca majoritatea....asa ca, draga mea, te inteleg perfect si iti dau dreptate. Nu putem sa speram decat ca la un moment dat civilizatia va atinge si aceste meleaguri.