si stele incetara sa mai planga

Timp de 45 de zile plansera fara incetare de parca venise biblicul potop, insa Moise lipsea. Luna plangea, stelele... soarele, tot cerul se unise intr-un cor de bocitoare. Lanterne strabatand vazduhul si tamburine urmandu-le indeaproape.
Apoi brusc se oprira toate din plans. Dupa ce pictasera mai multa vreme zarile in cele 7 culori, arcuite ca un zambet intors, dupa ce privisera atat de mult in urma catre primavara fericirii, dupa ce se despartisera cu greu de ce le era atat de drag si aproape, au tacut brusc. Nici o tamburina, nici o lumina inutila in miez de noapte. Doar fierbinteala uscata si neplacuta fara unda de adiere. Saracia secetei plina de egoism.
Am privit stelele si le-am invidiat. Ele nu sunt singure nici in plans nici in ras. Nu sunt singure si pot iesi in fiecare seara sa priveasca peste salcami si tei parfumati. Se pot plimba in parcuri tinandu-se de mana noaptea pe aleile de sute de ani. Isi pot zambi una alteia, iar zambetul acela il putem vedea chiar si dupa moartea lor.
In noaptea asta am privit in sus si mi-am dorit sa fiu in alta parte. Mi-am dorit sa nu mai fiu unde eram, sa nu mai fac ce faceam. Mi-am dorit sa fiu ca stele intr-un mare grup de prieteni cu care sa pot rade si povesti cum o faceam odinioara. Sa dansez si sa luminez si sa umplu o sala de veselia mea.
Meditatiile introspective m-au obosit, profunzimile ma sufoca.
In noaptea asta mi-am dorit sa fiu printre milioane de stele si sa nu conteze ca nu le cunosc, sa nu conteze ca nu ma cunosc, sa fim ca intr-o mare discoteca si sa ne simtim bine cu rasul si plansul nostru.
In noaptea asta mi-am dorit sa fiu mica, vesela si luminoasa, chiar daca, poate nici nu mai exist.
In noaptea asta mi-am dorit sa nu mai plang fara lacrimi.