34 la 34

         Nu am fost niciodata o sportiva. Orele de sport din scoala pareau infernale si niciodata nu eram printre primii la proba de viteza, si mai mereu printre ultimii la cea de rezistenta. In schimb mi-a placut sa merg pe bicicleta si mi-a placut sa ma plimb “la pas” cum spunea tata, chiar daca, pasul lui a fost mereu mai mare. Si am urcat mereu scari, pentru ca locuiam la etajul 4/4 fara lift si mai toate blocurile erau asa. M-au fascinat mereu muntii, inaltimile si privitul de “sus” dintre nori, acolo unde simti ca atingi cerul,  pentru ca, m-am nascut aproape de mare.

Trecerea anilor intr-o capitala aglomerata au facut din mine un “corporatist sedentar”, caruia ii place sa se mai plimbe prin parc la final de saptamana si uneori sa mai faca trasee prin muntii patriei. Dar nu am fost si nu m-am considerat niciodata o sportiva.

In urma cu un an si cateva luni, cineva m-a invitat la o sala de sport. N-aveam echipament, n-aveam conditie fizica, si ma simteam total straina de lumea aceea care, parea ca se simte bine cu ceea ce facea. Ma simteam stinghera si fara vlaga dupa cateva minute de executat miscarile pe care ni le arata frumoasa si tanara instructoare, cu muschii parca sculptati unul cate unul. Si m-am gandit asa, intr-o doara, ce-ar fi sa incerc sa vin mai des, sa imi fac abonament si sa imi misc un pic mai mult articulatiile anchilozate de statul la un birou cu un monitor in fata, eu care imi antrenam mai mult falangele degetelor la tastatura. E drept, n-am avut curaj sa fac asta singura, asa ca mi-am convins si sotul, in pofida vocilor care spuneau ca nu ne va tine mult miscarea cu… miscarea. Si, iata-ne prezenti in prima zi la ora 7 si 10 la sala de sport. Eu intarziind la prima mea ora de aerobic, si acceptata cu multa indulgenta de instructoare la o clasa care suna asa de ciudat… ceva despre intarirea inimii. Cred ca vreo doua zile abia mergeam dupa acea ora, care, nu doar ca nu imi intarise inima,ba mai mult, imi slabise muschii, credeam eu. Rasete la birou si ironii fata de felul in care abia imi “taram” trupul printre birouri. Am repetat miscarea cu ora 7 dimineata si in zilele urmatoare. Incercam si alte clase de aerobic, incercam aparatura de fitness din dotare, evident cu ceva teama si retinere la inceput.

Si intr-o zi, am ajuns la o clasa cu biciclete fixe. Nici nu stiam exact ce am de facut. Oamenii in jur isi reglau bicicleta, saua, ghidonul ia eu ma uitam la ei fara sa inteleg prea bine ce am de facut. Am rugat instructoarea sa imi arate si sa imi explice. Ora mi s-a parut atat de lunga si la fiecare 10 minute imi venea sa parasesc sala, pentru ca, simteam ca imi cedeaza genunchii, ca nu mai am aer si ca ma prabusesc. Am rezistat mai mult de rusine, pana la capat si am primit ca si recompensa alte 2 zile de taraiala in loc de mers, o febra musculara ce nu treacea cu niciun analgezic. Dar nu m-am lasat. A inceput sa imi placa tot mai mult sa merg in clasa cu biciclete fixe, sa imi revad colegii, instructorii, ba chiar, am inceput sa am simpatii fata de unii dintre ei. Devenise un ritual trezitul de dimineata cu ochii lipiti, schimbatul in viteza la vestiar si cocotatul pe bicicleta fixa, obligatoriu in primul rand.

Si totusi nu sunt o sportiva. Imi place sa fac spinning, si multa lume spune ca am luat-o razna. Imi place sa ascult muzica si sa fac sport, imi place sa il aud tipand pe instructor incurajandu-ne sa ne crestem nivelul, imi place sa transpir, imi place senzatia de putere pe care mi-o da efortul sustinut, imi place finalul… imi place zambetul din dreapta mea.

Si totusi nu ma consider o sportiva. Fac spinning de 4 ori pe saptamana si uneori un semimaraton de 2 ore sambata.Nu particip la maratoane de alergare si la nicio competitie sportiva oficiala.

In urma cu cateva luni, angajatorul a decis relocarea mea si a colegilor de birou intr-un sediu nou. O cladire imensa, considerata cea mai inalta din Romania. Si atunci, cand enervata de impachetari-despachetari am ajuns aici, m-am intrebat si am intrebat in jur daca vom avea voie macar o data, o singura data, sa urcam pana sus, la ultimul etaj. Se intampla in martie anul acesta.

In septembrie abia, ni s-a dat voie sa vizitam ultimul etaj al cladirii in care lucrez. Eram asa de entuziasta. In sfarsit, avem si noi un Eiffelul nostru, un Montparnasse si puteam sa privesc Bucurestiul de sus!

Se spune ca “Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!”. Poate ca este ceva adevar in zicerea aceasta, pentru ca, in noiembrie am primit un e-mail care ne provoca sa urcam “la pas” pana sus pentru o cauza nobila. Pe trepte, cele 34 de etaje ale sediului in care lucrez. Am simtit o mare emotie citindu-l. Aproape ca nu imi venea sa cred. Si m-am inscris.Pe ultima suta, mai mult convinsa de altii.

In urma cu doua saptamani, am primit confirmarea participarii si numarul de pe tricou. Apoi o invitatie la antrenamente oficiale. Mai mult de teama, am mers la un antrenament si nu mici au fost emotiile, chiar daca multa lume imi spunea ca sunt o sportiva…Imi era teama ca nu o sa reusesc, ca o sa mi se faca rau, ca nu o sa am aer… si cu teama asta am urcat cele 34 de etaje in mai putin de 10 minute.Ce cautam eu intre atatia sportivi care participasera la competitii, maratoane… eu, o simpla pasionata de spinning in sala?

Azi a fost ziua competitiei… a alergarii pe scari pana la cer. O zi asteptata dar plina de emotie. O zi cu soare si un vant taios care ridica ultimile frunze cazute pe alei.

Am luat startul impreuna cu colega de birou care ma incurajase sa particip. Am urcat cele 680 de trepte fara sa le numar, fara sa privesc in sus, fara sa verific la ce etaj eram si cate urcasem. Am urcat cand alergand cand mergand, cand tragandu-ma de balustrade… cate una sau cate doua trepte, incercand sa respir cat mai bine si sa imi dozez cat mai bine energia pana sus. Treaba cu etajele a tinut pana la etajul 28… de unde auzeam cat de aproape eram de finish… nebunia si bucuria exploziva de sus. Si dupa 5 minute si 53 de secunde de la start am ajuns la destinatia mea. Greu de descris bucuria si implinirea simtite. Nu e un timp record. Au fost multi care au reusit mai mult, sportivi adevarati.
           Eu nu sunt sportiva, imi place insa sa fac miscare si imi place cum pasiunea aceasta reuneste oameni frumosi, buni, oameni inteligenti, oameni cu fair-play.

Astazi, doi colegi mi-au spus ca sunt sportiva. Ca acest timp arata ca am o conditie si o pregatire de sportiva. Am ridicat din umeri neincrezatoare. Ma bucura mai mult ca am reusit la 34 sa urc 34, chiar daca, multi in jurul meu si poate nici eu, nu eram prea convinsi ca pot. Chiar daca, multi din jurul meu nu intelegeau de ce vreau sa fac asta.

Da, am 34 de ani, impliniti acum 2 luni. Mama este bolnava de inima iar tata ne-a parasit pentru a urca in cer, la 57 de ani, dupa un accident cerebral vascular. Am decis sa lupt cu o mostenire genetica. Am decis sa schimb cursul istoricului medical, am decis sa schimb rezultatele analizelor, am decis sa am o inima puternica si un organism sanatos! Am decis sa traiesc mult si sa fac cat mai multe!

 Astazi am invins! Am urcat 34 de etaje la 34 de ani si m-am simtit fantastic acolo sus printre nori! Azi m-am gandit la tata care e undeva sus, si stiu ca mi-a fost alaturi si s-a bucurat pentru mine. Am urcat intr-o cladire care strapunge cerul, poate si pentru a ajunge cat mai tarziu acolo, in ceruri.

Si totusi nu ma consider o sportiva, ci doar un om caruia ii place sa faca miscare si sa fie sanatos si fericit.