Picaturi de fericire intr-un pahar gol...

Picaturi de zapada topita scurgand-se de pe acoperisul cladirilor.
Picaturi de ploaie venita de sus intr-o ultima zi de gerar, un pic mai ingaduitoare decat celalalte.
Picaturi de ganduri amestecate intr-un cap rece cu plete in vant si ploi.
Picaturi ale gustului tau aproape uitate, sorbite hoteste dar atat de nevinovat, de buzele mele de pe buzele tale.
Picaturi etilice pe fundul unui pahar prea mare pentru un continut atat de gol.
Picaturi calde intr-o incapere scaldata in lumina unei muzici atat de primitoare.
Picaturi traite, picaturi amintite, picaturi vorbite...
Picaturi de lacrimi si o mare de incurajari. Picaturi de rasete chicotite.
Picaturi de viata de om cu 3 decenii si atatea framantari.
Picaturi de fericire intr-un pahar gol, care pastreaza inca o urma de substanta pe peretii lui de sticla incalzita!

M-am saturat de fumuri

Recunosc. Imi gasesc cu greu cuvintele pentru ca mahnirea si inversunarea nu prea imi dau pace.
Visez la o tara in care respectul si legile nu sunt doar notiuni abstracte. Visez la restaurante si cluburi fara fum, visez la momente placute neintrerupte de tuse convulsiva si plamani chinuiti. Visez la utopia unei exprimari coerente si a unei priviri neincetosate... Visez la mai multa intelegere fata de minoritatea care incearca fara sanse, sa scape intoxicatiei generale.
Sincer am mari indoieli ca in afara de un dezgust fata de total inesteticele fotografii cu ravagiile mai mult sau mai putin demonstrate pe care le genereaza tutunul, exista un real impact la nivel psihologic asupra tuturor celor care ingrasa conturile companiilor producatoare de produse si accesorii generatoare de pseudoplaceri toxice.
Sincer acele fotografii si pe mine ma enerveaza. Am vazut suficienti adepti la varste avansate ca mai cred ca acele boli au in majoritatea cazurilor legatura directa cu acest obicei importat in urma cu secole din Lumea Noua.
Am prieteni buni cu acest obicei si nu ii blamez. Este doar optiunea lor nu a mea. Atata vreme cat nu imi afecteaza viata si aerul pe care il respir. Eu am ales asa cum au ales si ei.
Alegerea mea insa pare sa nu depinda de mine. Pentru ca alegerea lor, imi afecteaza in mod direct existenta. Nu ma intereseaza statisticile, este mai mult decat clar(chiar si atunci cand nu am ochelarii pe nas) ca majoritatea sunt ei nu eu. Si asta mi se aminteste in fiecare moment cand incerc sa socializez.
Un exemplu elocvent al marginalizarii: dupa intrarea in vigoare a unei "inteligente" norme, conform careia locatiile au trebuit sa isi declare intentiile cu sau fara fum, majoritatea a ales: "cu".

De cateva saptamani incerc sa ies cu prietenii sa mancam. Sa mancam, sa vorbim, sa ne simtim bine... fara nori si ceata in jurul nostru. Aproape ca am renuntat sa caut locatii care sa corespunda acestui "inalt" si "intangibil" standard.
Seara trecuta am avut placerea sa intalnesc un prieten drag cu care am luat masa. Era un afis vizibil inca de la intrare, suficient de clar si mare afisat in incaperea in care ne aflam. Un mesaj simplu, usor de vazut si de citit. Evident daca stii sa citesti si ai capacitatea intelectuala sa intelegi acea informare. Era o informare si nu o rugaminte sau indemn! Si totusi la nici un metru distanta de acest afis, ironic parca instalat acolo, doua persoane isi consumau placerea acestui obicei de secole. Pacat de mancarea buna de acolo!
Nu caut vinovati, si eu am o parte de vina, probabil. Am ales sa traiesc aici, si imi merit poate soarta...
Oare chiar nu mai am nici o sansa sa ies din cursa asta decat daca as pleca? Nu imi ramane decat sa sper ca peste cativa ani, vom atinge un nivel de civilizatie si respect fata de optiunile fiecaruia asa cum se intampla in alte parti? Cand fumurile vor deveni exceptia si nu regula... Sa mai sper sau sa plec?